Eroii de epopee şi legendă ai istoriei noastre «bogată în lapte şi oameni de seamă», par destinaţi anume mitologiei filmice, iar scenariile par gata decupate din cronica vremii de către realităţi fabuloase ce depăşesc resursele ficţiunii. Figuri monumentale ca Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Vlad Tepeş, mai aproape în timp, romantici ca Ciprian Porumbescu, Vlaicu, eroina de la Jii s-au recomandat spectacolului cinematografic, pe lângă înaltele lor semnificaţii, şi prin acest fabulos istoric, document aproape fantastic ce lasă impresia că scrie «de la sine» pe peliculă imagini interesante. Or tocmai aici încep dificultăţile, dificultăţi nu numai de cuprindere a personalităţilor de anvergură dinamică ori visător-creatoare, ci de găsire a echilibrului armonios între document şi ficţiune, între ceea ce ştim cu toţii la un moment dat despre eroul cvasi-legendar şi ceea ce vrem să aflăm insolit prin intermediul meditaţiei despre istorie — pentru că nu tot meditaţia ar trebui oare să guverneze un spectacol, fie şi dinamic, de epocă, de acţiune? Cred că o discuţie pe tema «ofertelor» atât de atrăgătoare ale istoriei, a feluIui cum sunt ele preluate de cinematograful nostru, asupra felului cum se înţeIege ori nu se întelege fructificarea sensurilor superioare documentului imediat reconstituit, reactualizarat; o discuţie asupra modului cum se interpretează istoria la nivel de artă adultă, ori de manual elementar, ar putea fi utilă. Ea ar aduce în atenţie scenariile acestui gen de filme care au uneori aerul că sunt lăsate în seama propunerilor întâmplătoare şi nu determinate de producători, comandate anumitor scriitori şi istorici consacraţi unor perioade, teme, personalităţi. Dacă se cere, pe bună dreptate, profesionalism subiectelor curente, ce exigenţă se impune într-un câmp tematic de excepţional interes naţional, într-un domeniu pe care-I numim cu mândrie şi veneraţie «epopeea naţională» şi căruia noi acum, în deplină răspundere, îi decidem direcţiile vital-creatoare, nu formal-ocazionale. În ultimii ani am asistat la realizări şi într-o direcţie şi în cealaltă. Spectacolul recent oferit de Casa de filme Unu,
Ecaterina Teodoroiu, se plasează, după părerea mea, undeva la mijloc, pe o linie care, când urcă uşurel, când coboară de nivelul mediu al aşteptărilor. Şi acest mic joc e determinat, bineînţeIes, de scenariu. Un scenariu scris de
Mihai Opriş şi de Vasile Chiriţă, cam în grabă, se pare, oferind o bază pentru o povestire simplă, extrem de simplă fără alte preocupări de ordin filozofic sau analitic, un subiect despre o tânără curajoasă care a ţinut să ajungă în prima linie a frontului, să-şi răzbune fratele ucis de duşman şi să răpună, la rândul ei, cu arma fratelui, acest duşman, fără ezitare, «pentru că duşmanul nu e om. Dacă ar fi fost om, nu ar fi venit în ţară să-mi pârjolească pământul». Logică sănătoasă, de fată plecată de la ţară care a făcut gimnaziul şi a ajuns prin dârzenie şi curaj, prima femeie-ofiţer a armatei române, o adevărată eroină care şi-a dat viaţa pe câmpul de luptă într-un război de apărare şi realizare a unităţii nationale. Treptat lucrurile se mai complică: de la o schiţă de portret, se încearcă şi o mică frescă a marelui război de la 1918-1918, dar filmul nu se ridică nici la amploarea personajului excepţional şi nici la aceea a evenimentului de importanţă istorica. Este oare fata aceasta, aşa cum o concep autorii, sensibilă dar extrem de simplificată, este ea faimoasa eroină de la Jii? loana d'Arc a românilor care a stârnit o admiraţie şi o uimire depăşind mult graniţele timpului şi ţării ei? Raportată la modelul real, cu totul copleşitor, fascinant, complex, de o inteligenţă sclipitoare — aşa cum reiese din documentele mai bogate decât cele la care fac apel autorii filmului — nu. Raportată la ea însăşi, aşa cum ne apare în persoana tinerei actriţe Stela Furcovici, cu farmecul fragilităţii şi tenacităţii ei, al gravităţii, când cuminţi, când voioase, şcolăriţa aceasta devenită ostaş, ostaşul acesta devenit erou naţional, te cucereşte. Nu prin ce spune — fraze banale, prea ades convenţionale, naive — dar prin felul în care le spune, cu credinţa adâncă pătrunsă de emoţie dar şi de tăria argumentelor ei de o logică infailibilă «Altfel nu se poate, măicuţă. Când simte primejdia leoaica, sare să-şi apere puii. Asta-i pravila firii». O foarte tânără actriţă, cu toată prospeţimea vârstei şi vibraţia unui talent în formare, dublată de o profesionistă cu har şi inteligenţă, scot la lumină acest lujer graţios dârz de fată-bărbată (ce cochet feminin zâmbeşte ea imaginii din oglindă când îşi aşază ochelarii dăruiţi de medic, dar şi ce râs băieţos ştie să-şi compună când glumeşte cu ostaşii din subordine în stilul anecdotelor cazone ale lui Bacalbaşa), de un eroism familiar, uşor accesibil, ca-n cărţile de citire. Regia lui
Dinu Cocea a mers exact în direcţia şi la temperatura lirică a scenariului. Sunt însă şi câteva scene ce depăşesc calitatea dramaturgiei, cum ar fi genericul decupat sugestiv, anuntând declanşarea războiului, bombardamentul din gară, şocul frontului, spitalul cu operaţiile «pe viu» sau întâlnirile — toate — dintre Cătălina şi medicul Mureşanu (foarte frumos, în linia dramatismului lui sobru, elevat, rezolvă
lon Caramitru personajul fictiv) sau secvenţa impresionantă a înrolării fraţilor ardeleni în armata romană şi jurământul lor fără vorbe, cu torţele aprinse. Predomină însă o cantitate de naivitate şi dulcegărie ce contracarează momentele de interes (puiul galben apărând la geamul locotenentului şi anunţând îndrăgostitului primăvara, sărutul patetic sub teiul lui Eminescu, colindele de la geamul spitalului) sau scene de un efect prea căutat şi de aceea îndoielnic, cum e gramofonul în câmpul înzăpezit emitând un tânguios apropo melodic, «De ce m-aţi dus de lângă voi».
Numeroasă şi bine dirijată, distribuţia din care se reţin, prin naturaleţea şi hazul lor popular,
Mihai Mereuţă şi Niţă Anastase-Fifi sau, în registrul dramatic, Elena Sereda şi lon Lupu.
Remarcabilă, mai ales la capitolul portretelor, sugestivelor grosplanuri ale interpreţilor principali (Stela Furcovici,
lon Caramitru şi lon Lupu) este imaginea semnată de
Marian Stanciu. În ciuda unui color cam strident (în scenele de front) sau idilic (serbarea pomului din spital), tânărul operator a găsit în câteva filmări de noapte sau apusuri târzii, tonalităţi dramatice adecvate (coşmarul fetei, după primul om ucis, întâlnirea Cătălinei cu Mureşan lângă mormântul fratelui ei, cu acel dialog mut de planuri tot mai apropiate şi expresiv montate). Autoarea costumelor îşi permite prea des licenţe de adevăr ce dau filmului un nefiresc, de paradă: cizme moderne de scai alb, uniforme sanitare impecabile, chiar şi în prima linie. Muzica accentuează şi ea caracterul sentimental-dulceag ori superficial-patetic al multor secvenţe.
În rest: nimic nou pe frontul filmului istoric. Pe când o ambiţioasă ofensivă?
