„Dragostea și revoluția” – cronică de film

     Când scriitorii îşi încredinţează opere importante cinematografului — şi o fac în cunoştinţă de cauză pentru cauza filmului apar valori ce impun prin substanţialitatea ideilor, cu respect prelucrate şi aprofundate D.R. Popescu, Titus Popovici, Eugen Barbu, Augustin Buzura, Paul Everac, Dinu Săraru — sunt câteva condeie de greutate ce dau fil­mului românesc în ultimii ani o mare pondere artistică.
     „Clipa”, ecranizată, deschisese incitant „dosarul” literar Dinu Săraru. O lectură fidelă — poate prea fidelă, nelăsând multă mişcare­ cineastului. Regizorului Gheorghe Vitanidis. Dar important era, pentru început, ce se păs­tra din generoasa pledoarie a cărţii şi apoi formula prin care palpitau — în imagine — ideile. Retrăiau, prin interpretare, destinele. Fără a fi mai puţin preocupată de substanța romanului Dragostea şi Revoluţia (în aceeaşi regie) îşi articulează şi un limbaj propriu, procedee specifice: retrospecţii, ilustrări de monologuri interioare, antiteze-şoc între ce se susţine la un moment dat (într-o scrisoare delatoare) şi cum s-au petrecut cu adevărat lucrurile; sugerări de stări, exprimate nu atât prin cuvinte cât prin tăceri, ambianţe, comple­tând sugestia, în decor, lumină, culoare, mu­zică. Ceea ce investeşte filmul şi cu o dimen­siune lirică — chiar dacă ea nu face în cele din urma decât să ilustreze tot o idee; şi anume, contrastul dintre uscăciunea unor dogme, teorii vidate de viaţă şi vidând viaţa şi zbaterea dramatică, zvâcnetul — poate ultim — al unor sentimente „canonizate de princi­pii” — cum spune eroina filmului, arhitecta Terenţia Rudeanu. E cazul lui Albu (mai toate personajele în dezbatere ilustrează „cazuri” complicate), om cu inflexibile principii, care iubeşte în felul lui, fără să-şi asume răspun­derea sentimentetor pentru Terenţia Rudeanu — „dosar” încă neelucidat pentru el. De aceea nu riscă să-şi încarce cu un eventual mariaj, biografia lui clară. Prea clară să nu fie întrucâtva dramatica. „Tu eşti fericită” — îi spune el, femeii. „Ai amintiri. Biografia mea nu cunoaşte decât un singur cuvânt: Alba. Or­felinatul Alba — judeţul Alba, părinţii Alba, rudele Alba, şcoala Alba...”. Terenţia, în schimb, a suferit din plin drama unei anume perioade istorice cu dureroase tumulturi. Su­râsul fetei e trist şi înţelegător, chiar şi cu po­sibila eroare... „Pentru că şi eroarea face parte din revoluţie, nu?” Gata să înţeleagă, până la un punct, chiar laşitatea bărbatului iu­bit. Dar punctul, finalul — simte femeia — se apropie. Și sentimentele se usucă, sufocate de prejudecată. Laşitate. Frică. Frica de o mezalianţa socială.
     Filmul se deschide sub semnul acestui inexorabil: plimbarea cuplului prin parcul majestuos, pietre funerare şi statul evocând glorii în paragină, toamna ce-şi întinde lumina severă peste marmura mausoleului şi — ca un ecou îndepărtat al veacurilor — un murmur de sunete stranii şi un coral-recviem al unor trufii apuse, sentimente vane, perisabile. Strălucită explorare a peisajului filmat de Nicu Stan din unghiuri speciale: siluetele profilate pe zidul imens, alb, copleşitor ca istoria. Într-o lumină crudă, stânjenitoare, asemenea explicaţiei ce se tot amână, cu încă un ceas, încă o îmbrăţişare, dar e inevitabilă, pluteşte în aer, şi strecoară în jur tristeţe, resemnare, frig.
     Terenţia Valeriei Seciu are o aura de suferinţa eleganta ce macerează o fiinţă solară, încă vitală, în ciuda a tot ce a suferit şi suferă. Ironia ei faţă de Albu e mai mult resemnată, discretă, decât agresivă; inteligenţa femeii rămâne calmă, vie, nerigidă, chiar când constată adevăruri dure, fundamentale. O eroină căreia talentul, personalitatea actriţei îi sugerează sensuri umane profunde, dureri trecute şi prezente ce o încarcă de un anume mister. Mircea Albulescu calculează cu profesionalitate fiecare gest retraccții al lui Albu, fiecare stânjeneală, spaimă de propriile-i sentimente evitând să lase să se întrevadă din când în când şi patima ce-I ţine lângă Terenția. Cenzurându-şi prea sever personajul, ei îl videază de drama: nu mai întrezăreşti un chi­nuit ce-şi reprima iubirea în numele unor prejudecăţi, ci un ins lipsit de vibraţie aşa în­cât nu mai înţelegi cum s-a putut opri la el o femeie atât de sensibilă, tandră, subtilă. Sau poate că tocmai asta e drama ei?
     Capitol esenţial al destinul revoluţiei şi al unor revoluţionari de ieri şi de azi struc­turează şi materia dramatică a filmului. Ca şi în Clipa domină chipul activistului integru şi înţelept, Dumitru Dumitru care ştie că revolu­ția e un proces viu, dinamic, punând în fie­care clipă comunistului noi probleme, com­plicate, de rezolvat, uneori dramatice opţiuni: ea nu e ceva rigid, îngheţat în formule şi dogme, dăunătoare prin ignorarea realităţii complexe.
     Receptivitatea, umanismul lui Dumitru Du­mitru sunt astfel factori de progres social şi nu filantropie — cum crede Albu. Atent la fie­care etapă a revoluţiei, în strânsă legătură cu o nouă cerinţă a vieţii, dotat cu un „bun simt ţărănesc”, cum îl ironizează citadinul, activis­tului de bună-credinţă ştie că socialismul se clădeşte cu oameni şi pentru oameni. De aceea interesul lui înseamnă înţelegerea esenţei, a sensului revoluţiei. Fără oameni, principiile nu îşi au nici o justificare. „Se usucă şi mor” — constată Dumitru Dumitru într-o interesantă discuţie cu Terenţia. „Dar până mor usucă ele viaţa” — conclude dra­matic femeia care mai demult a suferit efec­tele dezastruoase ale unor înţepenite preju­decăţi. În acest sens, cuvintele activistului, cuvinte care sună şocant pentru urechile preacuvioşilor dogmatici, temători de adevărul vieţii, se justifică în final: „A fi comunist e o dramă. O dramă a opţiunii, a lucidităţii, asumării răspunderii, a conştiinţei că pentru prezent şi pentru viitor vei fi judecat de istorie.” O istorie care cu noi se scrie astăzi şi aici, cu succesele şi erorile noastre, cu dra­mele şi „donările de sânge” (cum afirmă ingi­nerul Barbu), cu luciditate şi cu înţelegerea fenomenelor complexe, înfruntănd închistările dogmatice care frânează progresul. Dezvoltarea creatoare a personalităţii umane.
     Generoase, vitale adevăruri rostite cu căl­dură şi înţelepciune, cu durere şi înţelegere, cu forţa şi sensibilitate de marele actor care e Gheorghe Cozorici. Rol greu, rol asumat cu talent şi inteligenţă de interpretul ajuns la de­plină maturitate a profesiei sale. Portretul lui Dumitru Dumitru intră la loc de cinste în ga­leria de aur a personajelor cinematografice.
Amestecând cu subtilitate culorile, sinceri­tatea şi demagogia, intransigenţă şi laşitatea, obtuzitatea şi viclenia, spaima şi cabotinis­mul, actorul inimitabil care este George Con­stantin scoate din perfidul Păianu, toate se­vele şi miasmele, creând un tip antologic. Credibil. Complex fără ostentaţie.
     Aşa cum — numai dintr-o singură frază „nici ei nu greşesc, nici noi nu pierim”, ros­tită implacabil ca destinul, aşa cum numai Olga Tudorache ştie să rostească, se proiectează pe fundalul înflăcărat al unei nopți dramatice, bătrân mătușă a Terenției.
     Rol ingrat, între abjecției și sinceră dramă, a femeii „ce n-are bărbat de lăsat”, după ce l-a împroșcat cu tot noroiul. Carmina Rodicăi Tapălagă, în ciuda unor excese de culoare, clocotește de temperament și dorită stridență. Îngrozește. Creează jena, penibilul care justifică hotărârea bărbatului de a o părăsii. Inginerul decis să-și împlinească, cu orice risc, hotărârea, pentru că altfel ar în­semna să mintă în continuare, să se în­răiască, să se dezumanizeze alături de o fi­inţă ce şi-a pierdut trăsăturile omeneşti inte­rioare — găseşte în lon Dichiseanu toată ne­clintirea personajului. Dar obrazul lui de stâncă reflectă poate prea discret ecoul lovi­turilor primite, chinuitoarele stări prin care trece un om surprins, derutat, îndurerat, in­dignat ori dezamăgit de neînţelegerea unora care-I judecă.
     Schiţat din câteva linii definitorii pentru ce este şi ce râvneşte să ajungă — corectitudine formală, birocratică, servilă, un fel de Albu la început de carieră — portretul realizat de Dan Condurache îți dă senzaţia unei rigidități, răceli. Ca şi tabloul pădurii înzăpezite cu cărarea ei sinuoasă — fundal al şedinţei în care se citeşte scrisoarea mincinoasă ce ar putea hotărî soarta inginerului Barbu. Alături de Dumitru Dumitru, indignat de „drojdia mi­zeriei” care e această delaţiune ordinară, se situează şi un alt activist (Nicolae Dinică), om de atitudine, hotărât să nu lase ca abjecţia şi răzbunarea, delaţiunea şi birocratismul să distrugă destine, să îndepărteze de revoluţie oameni cinstiţi, utili.
     Cu energia celui ce­-şi apără dreptul la opi­nie şi la o decizie bine cumpănită, inginerul va merge mai departe. „Si dacă vei pierde?” îl întreabă cineva. „Voi pierde o bătălie, nu şi sensul vieţii”.
     Bogăţia ideilor politice şi filozofice te ab­soarbe într-atât, încât e greu să mai urmăreşti reuşita unor componente ale sintezei cinema­tografice. Muzica lui George Grigoriu încăl­zeşte discret, ca soarele iarna, cu sonorităti intime de pian, crepusculul unor sentimente. Decorurile arhitectei Magdalena Mărăşescu subliniază şi ele atmosfera de răceala ori ten­siunea dezbaterilor: biroul oficial unde se discută cazul inginerului, casa de oaspeți im­pozantă, cu masa ei uriaşă la care trei oa­meni se străduie să se apropie, să se înțe­leagă: terasa pe care Albu şi Terenţia în­cearcă şi ei — zadarnic — să-şi regăsească suflul pierdut al iubirii. Costumele Cristinei Păunescu discret elegante, moderne fără ostentaţie, ale arhitectei Terenţia. De-altfel în­treagă scenografie sugerează inteligent ca­ractere, biografii, stări de spirit.
     Un important film politic, important ca dez­batere, important şi ca modalitate cinemato­grafică de a o susține.