În timp ce toată suflarea din
Înainte de tăcere se minunează ori se înspăimântă de bâlciul în care «uiţi de lume şi dureri», în timp ce toţi ceilalţi «se uită», el, soldatul rătăcit «
priveşte». Mă întreb ce limite ale puterilor actoriceşti va forţa de acum încolo
Mircea Diaconu? Recunosc că în galeria personajelor pe care acest interpret le poate duce oricând în spate, personaje de ordinul «câtă frunză, câtă iarbă», nu l-am trecut până acum pe cel pe care l-aş numi «îngerul izgonit din cer». Un astfel de înger pare Diaconu în filmul lui
Alexa Visarion, venit dintr-o lume pe care numai el o ştie, ale cărei amintiri zăgăzuite de neputinţa comunicării s-au transformat într-o povară acceptată cu o conştiinţă sisifică. Catapultarea în societatea de toate zilele nu strică echilibrul, liniştea desăvârşită în care pluteşte şi în care eroul nu mai caută decât semnele neîntinate de lucrarea vremii, de agresivităţile sociale. lată de ce, mi se pare, marea scenă — dacă ţinem să desprindem neapărat una — din creaţia lui Mircea Diaconu în acest film, nu este cea a «onorului» pe care îl dă invalidului, ci aceea, mai puţin spectaculoasă şi compusă, în care Dumitru, soldatul cu haine zdrenţuite, asaltat cu întrebări de femeile de pe uliţă, rămâne şi mut şi surd; singurul semnal care îl face să întoarcă capul este scâncetul unui copil. Cu o intuiţie din acelea care, dacă ar nimeri printre ideile unui «om de acţiune», ar putea muta munţii din loc, actorul evocă, printr-un singur gest, un întreg univers primordial, o lume pierdută, singura pe care o mai poate râvni.
De aceea privirii unui astfel de personaj care vede dincolo de lucruri, este greu să-i faci faţă. Şi, de data aceasta, intervine intuiţia regizorului care impune, bunăoară negustorului, neputinţa de a-şi privi prietenul în ochi. Da, mă întreb nu fără o undă de cutremurare: nu cumva, în acel moment, era chiar imposibil să găseşti o privire pe măsura gândului băiatului din faţa ta?
