„Clipa”- cronică de film

     Când insatisfacţia noastră faţă de filmul evocând prezentul luase formele cele mau manifeste, mai răspicate, când scenariul de film devenise o involuntară şi în felul lui o neinvidiată vedetă a discuţiilor şi dezbaterilor, a analizelor, chiar a explicaţiilor şi justificăriior pentru anumite neîmpliniri ale cinematografiei, iată un film, Clipa, care schimbă într-o măsură datele problemei. (Am spus schimbă şi nu rezolvă, pentru că aşa cum sper că se va vedea, Clipa este o modalitate din mai multe posibile de a invoca sursa literara. Iar literatura este, la rândul ei, una dintre posibilităţile de a asigura baza filmului).
     Dinu Săraru continuă în Clipa o preocu­pare scriitoricească de demachiere a chipu­lui prezentului nostru, o operaţie de uma­nizare a privirii pe care o aşterne peste imaginea propriei noastre vieţi, convins, aşa cum singur ţine s-o sublinieze, că nu avem azi de cine să ascundem acest ade­var pe care, dacă scriitorii nu-I aduc în carţi, cititorii oricum îl trăiesc în viaţa lor de toate zilele. Convingerea mea — mai spune autorul — este că nu avem dreptul să ne minţim unii pe alţii, nici să ne ferim unii pe alţii de adevăr. Profesiune de cre­dinţă, aşadar, care conferă Clipei (lite­rare) o direcţie de investigatie pe cât de consecventă pe atât de robustă în decorti­carea unor fapte, întâmplări, chipuri umane şi semnificaţii sociale (am evitat să con­sider caractere acele întruchipări cu date exterioare umane, dar în loc de suflet descoperim o arhivă de fişe, note, scrisori, in­formaţii, un raft de dosare).
     Despre ce vorbeşte Clipa? Despre evo­luţia, stagnarea sau involuţia unor con­cepţii de viaţă, a convieţuirii, a înţelegeri, prezentului şi a sensurilor lui, despre un climat expresie a ritmurilor lumii noastre — trepidante pentru unii, de-a dreptul alar­mante pentru instinctul de conservare a altora, creatoare de decalaje nu de poziţi, sociale, ci de vibraţii umane, de reprezen­tare a însăşi perioadei pe care o parcurgem şi, ceva încă mai grav, creatoare de opaci­tate în faţa noilor trasee pe care le des­chide viitorul. Aşa se face că, în aparent blajina incursiune în universul unui judeţ se «privesc» faţă în faţă înţelesurile diferite pe care — uneori şi în chip regretabil le capătă aceleaşi notiuni; urmărire-suspiciune; notă informativă — denunţ; biogra­fie-dosar; optimizare-şicană, etc. Aşa se face că unii (depăşiţi de spiritul vremii) nu pot privi oamenii decât în dosar, în timp ce alţii îi privesc drept în suflet. Aşa se face că unii se uită mereu înainte, au bătaia pri­virii lungă (ei dilată orizonturile, veşnicia însăşi pare să fie pentru ei nu o abstrac­ţiune, ci o dimensiune concretă a viitorului), în timp ce alţii nu pot sări din ţarcul, nu al prezentului, ci al ogrăzii proprii, al micii, dacă nu chiar meschinei chivernisiri. În Clipa se vorbeşte despre îmburghezile, aceasta devenind pentru cei prinşi de acet vânt expresia însăşi a anchilozării. Se mai vorbeşte despre un alt aspect al anchilo­zei: apariţia acelui sistem de favoruri sau de «relaţii personale» ce configurează un fel de sistem de pârghii cu ajutorul căruia incompetenţele se sprijină între ele, im­posturile se suplinesc unele pe altele, opor­tunismul trăieşte din ele. Se prefigurează chiar o antinomie între sacrificiul de sine şi instinctul de conservare exacerbat. In­stinct de conservare a cui şi a ce? Vidul, care la unii ţine loc de prezenţă efectivă, de fapte, este ornamentat cu un fel de mister al unor biogralii aparent active, apa­rent preocupate. Tot aşa cum, o atât de des întâlnită referire la grija pentru oameni se divulgă, la o privire mai de aproape, ca fiind expresia unui mecanism lexic, în rea­litate o lozincă fără impact. Pentru că, ar fi de amintit aici, că şi expresia abreviată, sintetică, cuprinsă într-o asemenea formă de comunicare este şi ea nevoită să se adapteze stadiului, evoluţiilor şi structu­rilor sociale. Grija pentru oameni o dată în plus pare să aibă nevoie a se verifica mai întâi prin grija pentru un om, acest unicat dintr-o colectivitate în care el apare, cu care se identifică, de care este modelat şi pe care el însuşi are datoria s-o mode­leze. Toate acestea alcătuiesc procesul complicat, delicat, profund sau numai su­perficial, mai impetuos ori mai placid, după înseşi datele celui pe care-l privim în obiectiv.
     Clipa este o incursiune într-un univers, universul nostru, oamenii şi ansamblul ac­tivităţii lor cotidiene sunt priviţi fără părti­nire, fără prejudecată, cu obsesia de a nu cădea în tipare prefabricate şi cu grija de a da o luptă împotriva închistării persona­lităţii într-un tipar anume. Maniheismul nu este aici o tară a celui care îşi roteşte pri­virea peste o colectivitate umană şi n-ar vedea decât oameni buni, fundamental buni şi răi, fundamental răi, şi nu este vina, ci meritul scriitorului de a constata că unii dintre cei de care se întâmplă să ne lovim în fiecare zi cad — printr-o erodare cotidiană a măruntelor lor calităţi şi dintr-o, probabil, lesnicioasă acomodare în pos­tură de gânditori care n-au la ce se gândi — cad, spun, într-un tipar maniheist pe care ei şi numai ei îI alimentează generos şi in­conştient. Nu de puţine ori ne este dat sa auzim vorbindu-se despre dialectică şi de­venire de pe poziţii de instinctivă combatere a oricărei transformări şi mişcări. Şi ceea ce este mai trist, de multe ori se vorbeşte «cu bună credinţă». În faţa nesfârşitelor şi uneori nebănuitelor aspecte pe care le îmbracă firea, un portret uman este searbăd fără profunda şi subtila lui dimen­siune psihică. Un om (ca şi un personanaj) lipsit de viaţă interioară este asemenea unei caricaturi involuntare.
     Dinu Săraru în Clipa a privit oamenii care şi-au propus să-i cunoască şi să-i descrie, nu numai cu curaj, ci mai ales cu onestitate. Câteva întâmplări de ieri şi de astăzi, condiţionante şi determinante, câ­teva destine, câţiva oameni şi fapte, întâm­plări conjugate sau disparate, dar nu lip­site de sens, contribuie la alcătuirea unei imagini de ansamblu. Peste tot şi toate se aşterne în Clipa o anume stare de spirit, o atmosferă, o viaţă care vrea să fie ca în viaţă.
     Filmul Clipa s-a născut din două profe­siuni de credinţă, din două acte de fideli­tate: a scriitorului faţă de adevărurile vieţi, contemporane, şi a regizorului faţă de scri­itor. Filmul lui Gheorghe Vitanidis se pro­filează aşadar ca o lectură cinematografică a romanului, atentă până la devoţiune faţă de structura epică, o lectură dramatizată în care spiritul operei literare covârşeşte adesea pe cel al cineastului. Suntem nu odată, pasionaţi de ceea ce auzim, până acolo încât uneori ne-am putea dispersa de imagine. Senzaţia că banda sonora joacă un rol mai mare decât imaginea, este amplificată de o muzică pe cât de abuzivă pe cât de neaderentă la altmosfera şi climatele sufleteşti, în această naraţiune în care personajele sunt presu­puse a medita asupra a ceea ce au făcut, fac sau vor face. Există în tonul, în limbajul, în trăsăturile de caracter, în universul idea­tic, de gânduri, în modul de comunicare al unora dintre personaje, o mai mare pre­zenţă auditivă decât vizuală. Şi nu este, cred, numai o chestiune de dozaj, ci se divulgă aici o întreagă structură. Persona­jele se explică, se descriu, se analizează, se destăinuiesc, îşi mărturisesc gânduri aspiraţii şi au nevoie de multe vorbe pen­tru a ni se înfăţişa, în timp ce fac mult mai puţin. Este tocmai paradoxul pe care aş vrea să-I menţionez în legătură cu această Clipă ce ne propune ca oamenii să fie judecaţi după faptele lor şi prin faptele lor, în timp ce în naraţiunea cinematografică ei mai mult se descriu decât făptuiesc. Cel mai dinamic, ba aş fi tentat să-I numesc cel mai legat de faptul concret, măsurabil dintre personaje, directorul Combinatului, cade şi el într-o anume măsură în acest loc explicitar, descriindu-ni-se prin justi­ficări a tot ceea ce a făcut, vizează sau visează.
Filmul păstrează acest caracter de lec­tură dramatizată aproape până la urmă (abia scena finală fiind într-adevăr una de sugestie cinematografică, încununând un portret şi o atitudine omenească). Aceasta pentru că structura literară nu s-a dizolvat în cea cinematografică, în imagine, reali­zatorul preferind calea citării textului de­cât a tălmăcirii lui în limbaj filmic propriu­-zis. Autorul imaginii, Nicu Stan, şi-a luat totuşi răgazul unor sugestii poetice în imagine, portretizări ataşante, o preocu­pare de a sesiza atmosfera.
     Desigur, filmul cunoaşte o seamă de momente — am fi nedrepţi dacă nu le-am reţine şi nu le-am preţui — în care sur­prindem câte o privire care înlocuieşte o replică, mai profundă poate decât vorba ce ar fi fost spusă, există o anumită dispo­nibilitate la comunicarea umană şi o stare de prietenie, de afecţiune şi omenie pe care nişte actori de sensibilitate şi cu ştiinţa modelării verbului, se pricep s-o nuanţeze emoţionant. Gheorghe Cozorici, în primul rând, prin imensa căldură în care îşi învă­luie vorba, prin acea fermitate care vine dinăuntru, din convingere şi din credinţă şi nu din exerciţiul vorbăriei conjuncturate. Dumitru Dumitru al său demonstrează prin adevăr uman ce anume a înţeles autorul atunci când a pus în dezbatere însăşi necesitatea de a preciza ce este un om şi ce valoare inestimabilă dobândeşte ome­nia ca expresie a permanenţei unor cali­tăţi ce dau societăţii speranţă de mai bine. Gheorghe Cozorici a ştiut să «spaţieze», prin priviri adânci, cantitatea de vorbe ce trebuiau spuse. Între o scenă şi alta, de la o scenă la alta pe chipul său s-au adăugat fie o cută a unor gânduri care nu se sting, fie o umbră în privire, dovezi ale parcurgerii unei experienţe trăite cu sufletul, cu mintea şi cu buna sa credinţă până la acea nobilă, superioară înţelegere a răbdării luate ca atitudine filosofică caîn relaţia de zi cu zi, cu fiecare dintre cei din jur şi cu toţi laolaltă, firi atât de diferite şi uneori atât de derutante ale aceleiaşi totuşi. Întregeşte această imagine despre oamenii adevăraţi Sebastian Papaiani, unul dintre puţinii actori etichetaţi «de come­die» şi marcaţi prin aceasta, dar care nu se lasă sechestrat de o etichetă. Papaiani este un actor de subtilitate, un explorator de nuante şi de adevăruri omeneşti, iar evo­luţia lui în acest film este un exemplu în plus de inteligenţă şi simţ al măsurii. Cum este, de altfel, şi interpretarea Violetei An­drei, capabilă să transmită acea emoţie a creatorului, la care pasiunea pentru ceea ce face constituie un proces intim şi nu un ornament de paradă.
     Într-un alt personaj de care ne ocupam mai sus, acela al directorului combinatului, lon Dichiseanu pare că ar vrea să ne spună şi să demonstreze cât de mult au greşit o seamă de realizatori în ultima vreme că nu l-au solicitat. lon Dichiseanu este acum un actor stăpân pe mijloacele artei sale. Stăpân şi matur. Ca şi Emanoil Petruţ, actor de inspirate compoziţii, de inteligente sugerări de caractere, ca şi Rodica Tăpă­lagă, o actriţă cu atât de bogate resurse, care ştie să evite căile bătătorite în reda­rea unui personaj (chiar dacă acesta poar­tă cu sine un bagaj nu prea ieşit din co­mun). Ca şi, în fine, acest actor care ne dezvăluie un dar destul de rar: autenticitatea — un actor care se numeşte Mi­tică Popescu. Ca şi Octavian Cotescu, că­ruia continui să cred că cinematografia îi este datoare roluri de o mult mai mare în­tindere şi complexitate.
     N-am putea lăsa comentarea acestui film fără o constatare: Clipa este, cred, un fel de recuperare a noţiunii de film cu idei si despre idei, cu oameni adevărati şi despre oameni adevăraţi, un film în care ceva din fondul gândurilor, întrebărilor (uneori şi răspunsurilor) la marile probleme ale pre­zentului, fiecare din noi şi le formulează. Clipa îşi rezervă pentru sine semnificaţia reacreditării obligaţiei artistului de a se adresa publicului său doar atunci când are să-i spună ceva, când îl poate prinde - fără trucuri şi pantomime menite să as­cundă vidul — într-un dialog născut din vitala nevoie de confruntare, de verificate de căutare a unor certitudini, de formulare chiar a unor îndoieli, capabile să semnaleze alte noi întrebări şi noi căutări. Pentru ca, altminteri, lumea închisă în şabloane ti­pologice şi în carcase colocviale n-ar pro­gresa, nici măcar n-ar sta pe loc, ci doar s-ar anchiloza. CIipa aduce o undă de speranţă într-un dialog autentic pe care arta cinematografică i-ar putea repropune spectatorului. Nu cred că ar fi acum locul să stabilească cineva căruia dintre autori, participanţi la realizarea de faţă, i s-ar cuveni premiul întâi şi căruia menţiune. Să lasăm timpul s-o facă.