REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Cardinalul…


Una dintre cele mai sensibile relaţii pe care componentele artistice ale filmului le stabilesc între ele (pentru a realiza, prin mijloace tehnice perfecţionate, sinteza artelor surori  într-una nouă, cea mai tânără şi mai cunoscută publicului modern, arta filmului) este şi rămâne componenta plastică: decorul şi costumul, scenografia. În ultimul sfert de veac de creaţie cinema­tografică românească, s-au distins câţi­va maeştri ai scenografiei. Printre cei mai buni dintre ei a fost artistul, cole­gul şi prietenul nostru Liviu Popa, victi­mă a catastrofei seismice din martie.
El s-a dăruit acestei arte cu atribute tehnice şi ştiintifice, venind din arhitec­tură, această ştiinţă şi tehnică cu pro­fundă chemare artistică. Arhitectura şi arta plastică se înfrăteau în munca plină de talent şi abnegaţie a lui Liviu Popa, cu pasiunea lui pentru cinematograf, tra­ducându-se în lucrări de o mare varie­tate şi subtilitate materială cu un ames­tec de economie şi exuberanţă în con­strucţie totdeauna remarcat de regizorii lui, de un puternic cromatism, în care totuşi antagonismele se împăcau, în­tr-o majoră solemnă.
El a făcut astfel, cu majoritatea echi­pelor noastre de filmare din ultimul sfert de veac, un impunător număr de filme importante, printre care ecranizăriIe din Caragiale, apoi Setea, Lupeni '29, Dacii, ş.a... Eu l-am cunoscut pe când lucra la Ciulinii Bărăganului (exact acum douăzeci de ani) şi am avut vreme de atunci să discutăm şi ca prieteni şi colaboratori până la Cantemir şi Muschetarul român.
Ne amuzaserăm, împreuna cu Vita­nidis, vazându-l în rolul unui Cardinal (drapat în roşu-violet) cât de veridic maiestuos arăta, în solemnitatea lui barocă si brâncovenească. Lui Liviu îi plăceau costumele somptuoase şi culorile vii şi catifelate. Adoptase cu trecerea omului prin viaţă şi o viziune teatrală, aproape ca în Shakespeare («viaţa este o scenă») şi ca în serile lui Mateiu Caragiale, în care sub aparenţele lui dramatice de­ghiza un suflet bun şi delicat şi o ra­rissimă modestie. Îşi trăia arta, acasă şi pe stradă, cu chef de viaţă. Moartea l-a crucificat, prinzându-I într-un costum în care predomina culoarea roşu-cardi­nal şi într-un peisaj apocaliptic, identic cu acela surprins de el însuşi într-o schiţă de decor pentru La porţile albas­tre ale oraşului. Un decor tragic, în care Liviu Popa s-a închis pentru eternitate.
Au pierit atunci martiri ai acelui minut de groază neuitată, câţiva artişti şi scriitori romăni. O mână de oameni, a căror contribuţie la tezaurul culturii noastre contemporane părea inepuizabilă. O mână de oameni, de neînlocuit. Şi printre ei, Liviu Popa
(Cinema nr. 4, aprilie 1977)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cantemir film, ciulinii baraganului film, dacii film, liviu popa, mihnea gheorghiu, scenografie de film, setea film

Opinii: