Pentru Eisenstein, scenariul — numit şi „nuvelă cinematografică" — nu era decât narațiunea cu sufletul la gură făcută de un spectator imediat după ce a văzut filmul. Cu alte cuvinte, ceea ce rărnâne dintr-un film, în memorie, atunci când emoția e încă vie, proaspătă. Iată, în lumina aceasta, „nuvela cinematografică" a
Camerei albe. Un muncitor, şef de brigadă, salvează viața unui om cu prilejul unui accident de muncă, dar rămâne grav rănit. E dus la spital. Un doctor, în aparență dur şi foarte bun în fond, îl vindecă de arsuri prin operații consecutive. Totuşi, lucrurile se complică: pacientul orbeşte. Un alt medic, bun şi el, dar insuficient de încrezător în propriile puteri, îi redă vederea, asistat de fostul profesor, care tocmai dădea să plece cu soția la Karlovy Vary, la băi. Dar pe lângă personalul doctoricesc propriu-zis, spitalul mai are şi un personal auxiliar, alcătuit din infirmiere, asistente, surori, ingrijitoare etc. Dulcea soră Ileana (Luminiţa Iacobescu), desigur îndrăgostită de pacientul de la camera (albă) numărul 7, contribuie în mod hotărâtor la vindecarea acestuia din urmă. Mai sunt şi trei prieteni, cu evidente funcții tonico-umoristice — membri ai brigăzii protagonistului — mereu gata să dea dovezi de ataşament şi de solidaritate umană (ca şi omul salvat — de altfel, un beţiv). TitluI filmului, așa cum e uşor de ghicit, se referă la rezerva de spital în care eroul face exerciţii de recăpătare a agilitătii corporale şi a văzului.
Povestea, în termenii ei de bază, e indiscutabil banală. Dar asta încă nu înseamnă nimic: multe filme importante au fost construite pe teme la fel de anoste, lipsite de zvâcnetul originalităţii. Păcatul cel mare al filmului e că în povestea aceasta ştiută şi răsştiută nu pătrunde în suficientă măsură duhul artei, adică ideile nu devin pasiuni şi pasiunile nu devin idei, faptul divers nu devine fapt dramatic.
Vâna de documentarist a regizorului
Virgil Calotescu s-a vădit precumpănitoare. Ceea ce ni se arată din modernul spital şi din „camera albă" e autentic, convingător: operaţii, aparatură, mobilier etc. Dar ştiţi cum e la filmul documentar: curiozitatea, interesul nostru sunt, ca să zicem aşa, ştiințifice, elementul uman e mai mult martor neutru, inert, fără suflet, al elementului şi adevărului ştiintific, în cazul de față, medical. Urmărind, de exemplu, peripeţiile unui documentar despre o operație oarecare (fie şi pe inimă), nu ne interesează persoana bolnavului, ideile şi sentimentele lui, şi nici .măcar acelea ale chirurgului, ci în mod exclusiv procedeele, mijloacele, etapele care duc la reuşita operaţiei. Cam acesta e şi interesul suscitat de
Camera albă: mai mult de ordin medical, al evoluţiei unei spitalizări. Fiindcă e absentă
drama, lipseşte analiza sinceră, profundă, pasionată — nu afectată, nu exterioară — a unor conştiinţe umane. Ideea generoasă a filmului — contribuţie la consolidarea morală a unui om ameninţat de o infirmitate fizică pe toată viaţa — nu „arde", nu se topeşte într-un zbucium sufletesc autentic şi de aceea nu devine idee artistică. Iar filmul nu reprezintă o operă de artă şi fiindcă, pe lângă cele arătate, autorii lui au vrut să povestească „sec", evitând melo-drama, evitând „lozinca" (de care s-au folosit în sens invers, s-ar putea spune), eliminând — ca să fim în ton cu mediul — orice „floră microbiană" a vieţii sau apropiindu-se de ea cu mănuşile dc cauciuc ale slujitorilor lui Hippocrat. Rezultatul a fost pe măsură: un film aseptic, sterilizat, „mirosind" mult a tinctură de iod şi a cloroform.
În rest s-a lucrat cu onestitate, cu încercări de ritmare racorduri uneori interesante, cu un lăudabil efort mimetic al protagonistului (
Ion Besoiu), cu meritoria ilustrare a calităţilor unui medic modern mediu (
Silviu Stănculescu).
