Puterea cinematografului de a apropia și a solidariza — uneori până la deconcertare — vocații diferite nu mai este o noutate pentru nimeni. Nu mai departe, pe genericul recentei producții a Casei Numărul Patru, Amurgul fântânilor, întâlnim numele unui estetician cunoscut (în calitatea sa de om de film) pentru unele preocupări de investigare a limbajului cinematografic cu instrumente ale poeticii moderne, Radu Aneste Petrescu, al unui ziarist pasionat, pentru care realitatea este un teren mereu deschis, Mihai Vișoiu (cei doi scenariști) și al unui regizor bineştiut pentru tenacitatea cu care alungă eventualitatea staționării mai îndelungate într-un loc sau altul, singura sa constantă fiind istoria de fiecare zi, cea care s-a scris sau se scrie sub ochii noștri: despre Virgil Calotescu este vorba. O rememorare atentă a peliculelor acestuia din urmă ne indică, totuși, semnele unei chemări — poate nedesluşite, până la capăt, nici de autor — a lumilor de graniță, a întâlnirii dintre nou și vechi, dintre realități opuse ce conviețuiesc un timp pentru a se despărți irevocabil.
Și Mastadontul și Acțiunea „Autobuzul” — într-un fel — dar, mai ales, Ultima noapte a singurătății mărturisesc aplecarea către ceea ce se află pe cale de naștere. Tușa particulară a scenariului filmului de acum i-a permis autorului o reconsiderare a temei „desprinderii din singurătate” (în sens social) și plasarea acesteia într-un registru de o mai marcată expresivitate. Unele propuneri de vehiculare a semnificațiilor forțează, chiar, obișnuințele regizorului, mai familiarizat cu abundența epică decât cu austeritatea notațiilor sugestive, de aceea, dintr-un punct de vedere, Amurgul fântânilor poate fi considerat și un prag impus de cineast sie însuși.
Un sat din Câmpia Dunării trăiește tensiunea politică a evenimentelor din primii ani de după 1944 şi deopotrivă, urmările pustiitoare ale secetei. Pe ulițele satului apar primele tractoare, iar în praful din jurul fântânilor secătuite, copiii se antrenează în dansurile rituale de implorare a stropului binefăcător. Colectivitatea, confruntată cu speranța unei alte vieți își caută rostul în construirea unui canal. Fiecare individid, aflat încă sub presiunea sărăciei, a întâmplărilor tulburi, își leagă nădejdile de săparea unei fântâni „a lui” în locuri știute din poveste a fi norocoase. Vis disperat realizabil la scara omului singur (motivul prilejuiește câteva dintre cele mai bune secvențe), dar ineficace pentru schimbarea destinului celor mulți, a căror singură șansă rămâne munca umăr la umăr. Finalmente dispariția, „înghiţirea” fântânii stinghere nu mai echivalează cu o dramă, ci cu renunțarea conștientă la un drum fără ieşire. Între aceste „maluri” curge și filmul care, aminteam, provoacă disponibilitațile regizorului obligându-l la o mai acuzată angajare în plan estetic detectabilă şi în conducerea jocului unor actori ca Mircea Diaconu, Costel Constantin, Mircea Albulescu, Dinu Manolache, Diana Lupescu, Grigore Gonța, Ernest Maftei, Ștefan Sileanu, Violeta Andrei, Vistrian Roman, în supunerea la severitatea alb-negrului, cu care operatorul Vivi Drăgan Vasile a compus remarcabile tonalități. Fie și numai acest câștig în regimul activităţii regizorului și tot nu este de ignorat.
