Profitând de Luna cadourilor, iată, ca surogat de proiecţie, unul dintre cele mai frumoase filme —de amatori, dacă vreţi, dar atunci cuvântul trebuie luat într-o foarte îngustă accepţiune, pentru că e greu de imaginat film mai profesionist decât acest «film de amator» de 12 minute, în alb-negru, pe 16 mm., compus (acesta e cuvântul) de un cineamator înrăit (la bază fizician), Corneliu Dimitriu, care, sub o aripă uşor protectoare (Centrul de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă), trece din recidivă în recidivă (vezi şi «Cinema» nr. 9/1979), atacând mereu acelaşi obiectiv periculos: cinematograful poeziei. Lipsit de hăţurile scenariului clasic, aparatul de filmat, slobod şi protagonist, se lansează în cucerirea cinematografului pur, scutit de anecdotă şi de vorbe. Ceea ce nu înseamnă extirparea conţinutului în favoarea unui conglomerat de imagini frumoase. Solară (aşa se cheama filmul), structura vizuală rafinată, curgerea aparent liberă, în fond supra-supravegheată de forme, de mişcări, de lumini, de umbre, te fură, e drept, dar ca să te duca dincolo de imagini, într-o «suprarealitate», în plin sens. Călinescianul «unde nu e sens nu e poezie», e valabil, se vede, şi pe ecran. Nesucind gâtul elocvenţei, povestea ar suna asa: Corneliu Dimitriu a proiectat, dar mai ales a filmat («filmarea e pentru mine un fel de ştiinţă experimentala - am bucuria descoperirii doar filmând»), a filmat, deci, Solara în timp de aproape 10 ani, în două variante, pornind de la: câteva fire de nisip, câteva fărâme de scoici, câteva pietre, un trup la plajă, o lumina naturală de zi, spre amiază, şi o idee. Ideea continuităţii între regnuri. Autorul nu numai că «vede ideea», dar o şi vizualizează. Două trucuri. Primul: cultivarea colosalului, a enormului; ce proporţii apocaliptice poate lua tresărirea unui muşchi graţie macro-obiectivului, amintind că filmul nu se rezumă, conform prejudecăţii, la trierea naturii, ci inventează (dacă vrea) forme noi. Al doilea: descoperirea acelui plan fix de comportare, alternând cu planul mişcător - trupul capătă impasibilitatea rocii, piatra împrumută elanul fiinţei, piatra-umanizata, trupul-mineralizat, un regn îl va sublinia pe celălalt, se va topi în celalalt («orice confuzie de regnuri e poetică», zicea tot Călinescu), printr-un montaj miraculos, pigulit la milimetru, preţ de doi ani, câci, se temea autorul, «dacă arăţi piatra un pic prea mult, piatra rămâne piatră; senzaţia de saţietate distruge misterul». Misterul a rămas. Plaja devine un ritual semnificativ, prozaicul devine fantastic, căderea în cotidian — cădere în poezie. Momentanul frizează absolutul. Un film cu o asemenea linişte interioară, cu un asemenea aer calm, de demnitate stilistică, presupune şi un autor apolinic? Nici pomeneală. Departe de a-şi contempla senin Solara, Corneliu Dimitriu îi descoperă turbulent, de la o zi la alta «o mulţime de lucruei care nu-mi mai plac deloc», ceea ce n-ar fi exclus să duce (dar asta rămâne un secret), la o nouă variantă. O Solară III. Deocamdată, în ciuda sfintei nemulţumiri a autorului (unde nu s-ar molipsi şi alţi cineaşti), această Solară II ramâne un film de la care pleci versificând. Sau cel puţin mai vulnerabil la ideea că-n «fiecare lucru doarme un cântec, visând neîntrerupt».
Mă-ntorc la Luna cadourilor şi zic: dacă cineamatorismul românesc n-ar fi dat decât Solara, tot ar merita un insistent şi serios «La multi ani!»
