Din punctul de vedere al „profesiunii reporter”, există interviuri (mai) ușor de făcut și există interviuri (mai) greu de făcut. Un interviu cu decanul de vârstă al criticii noastre de film, dar și paradoxalul ei copiI teribil, un interviu cu Monsieur Cinema
D.I. Suchianu, nu e deloc un lucru ușor. Dacă în alte diverse cazuri, dificultatea vine din efortul, tactica și strategia de a smulge un cuvânt, un gând, o idee, de „a scoate ceva” de la un intervievat impenetrabil, în cazul de față este exact invers. Tu trimiți o minge spre venerabiIul tenisman și aștepți returul. Când colo, te trezești într-o mirifica ploaie de mingi plutind felliniano-suchienist în jurul tău. Ce să alegi? Ce să alegi? Amintiri din șapte vremi, foste adevăruri viitoare, nestemate cinematografice, fragmente de istorie, de filosofie, de morală, de artă, de viață, de haz, de lacrimă, de toate, se montează ad-hoc, clipitor și sclipitor, în stil Suchianu, și se derulează cu vioiciune, cu dărnicie, cu nesfârșită poftă, în același stil. Ce să alegi, ce să decupezi în cercul strâmt al unui „scurt interviu, maestre, pe tema Magazinului estival: personajul feminin”...?
― Uite, un personaj feminin despre care am mai vorbit și vorbesc de câte ori am ocazia, cu tot entuziasmul, este personajul domnișoarei. Am fost și am rămas printre cei — puțini! — care mai cred în domnișoare. Pe vremuri îmi inventasem chiar și un fel de meserie: aceea de „lucrător la conservarea și îmbunătățirea nobilei rase a domnișoarelor”. Acum am cam renunțat, dar nu renunț la ideea că ele, domnișoarele, sunt o elită a speciei, sunt marele lux al planetei noastre.
― Ca să evităm confuziile, cred că ar trebui să definți „conceptul” de domnișoară.
― Da, o domnișoară nu e o stare civilă, nici o anumită vârstă. Domnișoara înseamnă grație, înseamnă farmec proaspăt și reconfortant, o figură deschisă, ochi limpezi, dar înseamnă, mai ales, un elan generos în fața vieții, o teribilă dorință de a pricepe, o atitudine de aplecare spre viitor. Domnișoara stă cu tot sufletul întins spre viitor, visează la lucruri pe cât de îndepărtate pe atât de vagi. Domnișoara are ceva aprig și cuceritor în vorbă și în privire, are o gravitate specială, are o generozitate inegalabilă, un dor de a se devota...
― Domnișoara nu funcționează, așadar, decât la superlativ?
― Sigur, există și fete toante, și aș zice că nimic nu poate fi mai tont decât o fată toantă. Și totuși, cred că nu există nimic pe lumea asta pe care o domnișoară, oricât de toantă, să nu-I priceapă. Cu o singură condiție: să o aduci în acea extraordinară stare de confidență, care e mediul natural în care înfloresc aceste ființe atât de interesante.
― Știți ce spune un proverb rus? „Toate fetele sunt bune. De unde or răsări atâtea neveste rele?”
― Păi, e foarte simplu de răspuns! Din cauza bărbatului! El le exasperează, le sucește, le... le înnebunește!
― Văd că trebuie să renunț la întrebarea dacă ați fost vreodată misogin.
― Nu, nu, din contră, am mult mai mare stimă pentru femei decât pentru bărbați.
― Pe ce vă bazați?
― Sunt mai cinstite și mai inteligente. Bergson spunea, contrar opiniei curente, că femeia este, în genere, mai inteligentă decât bărbatul, iar bărbatul este mai pasionat decât femeia! Exact asta e și părerea mea. A fi inteligent înseamnă, desigur, și a te descurca cu succes, a triumfa în stima altora, ceea ce reușesc mai repede bărbații, dar înseamnă și, mai ales, a te afla deschis față de lumea înconjurătoare, a o absorbi în sufletul tău fără vreun gând de profit, ceea ce caracterizează femeile și îndeosebi, repet, domnișoarele.
― Care este, după dumneavoastră, calitatea nr. 1 a unei femei?
― Mai întâi… mai întâi... să fie frumoasă și să fie deșteaptă!
― Ca într-un basm oriental, v-aș întreba cine poate să cunoască o femeie rea cu chipul frumos, asemeni unui lac cu lotuși înfloriți în care se ascund crocodili?
― Cred că nimeni. Dar eu mă gândesc la o frumusețe mai importantă decât cea obișnuită, care depinde nu de ce trăsături ai, ci de ce faci cu ele.
― Dar „deșteptăciunea feminină” vi se pare că s-ar caracteriza prin ceva anume?
― Hm. E puțintel, cum să spun, puțintel exhibiționistă.
― V-ați gândit vreodată și de ce o fi așa?
― Nu, dar mă gândesc acum că asta s-ar putea să vină din faptul că ele se simt datoare să cucerească.
― Nu vă întreb pe cine și de ce. Vă întreb, ca să ne legăm de cinema, care credeți că este — dacă este — contribuția specifică personajului feminin la „mărirea” artei a șaptea?
― Lacrimile! În toate filmele care au stors lacrimi, căutați femeia! Nimeni nu stoarce lacrimi ca o femeie. Chiar i-aș reproșa cinematografiei recente că a pierdut simțul tragic al sufletului feminin. Că personajul feminin e tratat cu aceeași răceală sociologică, cum e tratat și personajul bărbat. Ceea ce nu se întâmpla prin anii '30—'50, când filmul punea în prim-plan gândurile intime și eventual secrete ale femeii.
― Dacă un critic ar avea voie să declare, ca tot omul, o „actriță preferată”, pe cine ați declara?
― Greta Garbo!
― Care sunt, după părerea dumneavoastră, actrițele care au marcat cel mai puternic istoria filmului?
― Sunt trei: Greta Garbo, Bette Davis, Marlene Dietrich. Și apoi, ar mai fi, la o oarecare distanță, Ingrid Bergman și Shirley MacLaine. Ele sunt creatorii, mă rog, creatoarele, filmelor în care au jucat. De altfel, toți marii actori și regizori spuneau, când era vorba de Greta: „Nu e nevoie să-i dai nici un sfat! Ea găsește!” Sau Marlene! Cum i-a făcut ea educația acelui insuportabil cusurgiu îngâmfat și înfumurat, care era von Sternberg, fără ca el să-și dea seama, cu toate că era un mare cineast!
― Din filmul nostru, care actriță vă spune ceva deosebit?
― Cred că
Irina Petrescu are substanță psihologică. Am scris odată cum în același film —
Răutăciosul adolescent — în zece scene, ea ataca personajul de fiecare dată altfel, cu totul altfel.
― Din întâlnirea film-literatură, ce personaje feminine ați menționa?
― Nora! Nora lui Losey și Jane Fonda. Bărbat'su e un gogoman, care o tratează ca pe o jucărie și ea îi cântă un timp în strună... și apoi pleacă. Dar în primul rând Julieta! „Romeo și Julieta” e de o noutate, e ceva unic și inegalabil, în materie de amor e tot! La Shakespeare, și la Eminescu în “Făt Frumos din tei” amorul total, enorm, are o singură soluție: să pleci, să te duci în altă parte și acolo să-ți schimbi identitatea, să nu mai ai nici o legătură cu viața dinainte.
― …„Se pierd în codri/ cu viața lor pierdută”…
― Da, păcat că în poemul de amor astral, „Luceafărul”, amândoi trădează... din cauza unei secături, a lui Cătălin.
― Cum se spune, ați cunoscut multe la viața dumneavoastră. Cazuri de amor total ați întâInit?
― Dacă e să le întâlnești... Ie găsești tot în romane și filme, dar mai ales în filme. În viață? Ia gândește-te și vezi că nu găsești. Știi care e definiția ce care o dau eu amorului total? A fi mereu de acord! A fi mereu de aceeași părere, pe orice chestie. Pe asta se bazează fericirea. Să fii mereu de acord cu celălalt, nu numai în problemele de dragoste, nu!, dar și în chestiile de viață, de societate, de ambiție, de carieră, de glorie, de tot!
― Ați fost vreodată, foarte, foarte de acord?
― A fost! (intervine fiica maestrului în trecere prin cameră). A fost îndrăgostit! De mama mea! Care era și frumoasă și deșteaptă și avea și umor și care a crescut trei copii, în timp ce tata era, bineînțeles, foarte ocupat… (n.n. – soția maestrului a fost Florica Ciurcu, fiica lui Alexandru Ciurcu, ziarist, directorul ziarului „Timpul”, întemeietorul și primul președinte al sindicatului ziariștilor, dar și pionier al tehnicii, autor al unei triple priorități mondiale, pentru vehicule de uscat, de apă și aeriene — personalitate omagiată anul trecut la Congresul mondial de astronautică de la Budapesta).
― Ați avut prieteni-femei?
― Da, am cunoscut câteva femei excepționale, care mi-au dăruit prietenia lor. Cella Delavrancea, Lilly Teodoreanu, Valeria Sadoveanu, Elena Văcărescu, Martha Bibescu. Martha... Martha... Era o femeie absolut remarcabilă. Avea ochi violeți, era de o frumusețe colosală, ca-n povești, tot ce ieșea din gura ei, era să dai la tipar! Mă duceam des să dejunez la ea la Mogoșoaia, iar după-amiaza făceam pe jos lungi plimbări, era de o elocvență stupefiantă, era una dintre cele mai instruite persoane din Europa. Martha Bibescu, sub numele de Annie Ducaux, scrisese la Paris scenariul unui foarte frumos film
Katia, cu Danielle Darrieux, film pe care cenzura vremii l-ar fi interzis dacă nu interveneam la timp la primul ministru, Armand Călinescu...
― În opera cărui regizor al filmului universal ați descoperit cea mai atașantă viziune asupra personajului feminin?
― În Chaplin! Chaplin are un respect extraordinar pentru femeie. Numai Chaplin a fost în stare să facă acea capodoperă cu un El, un om care nu are nimic; este urâțel, este prostuț, este jerpelit, este caraghios, este și ghinionist, este și stângaci, și care, totuși, de dimineața până seara nu face decât să sară în ajutor. Acest om care nu are nimic, face cadou, iubitei lui, Universul: florile, cerul, norii, apele, străzile, tot, tot ce nu vede ea. Și, dacă îți aduce aminte, scena în care El iese din închisoare, pentru că banii pe care îi dăduse milionarul bețiv îi dusese fetii să-și facă operația la ochi. Dar puțin îi pasă lui că face închisoarea, pentru că El este omul cel mai fericit, pentru că El trăiește cel mai frumos basm din câte s-au făcut vreodată. Ce zmeu, ce balaur, ce zei! Există un om, care n-are nimic și care dă totul! El iese din închisoare, e pe stradă, și se nimerește să fie tocmai în fața prăvăliei pe care o are ea, care acum s-a operat și vede. Pe ea, săraca, un singur lucru o doare: de ce omul ăla a fost așa de timid, așa de sfios, așa de modest, că după ce i-a făcut acest mare bine, a dispărut! Și de câte ori intră pe ușă câte un tip așa cum își închipuie ea, un mare binefăcător, frumos, elegant, își zice „ăsta e!”, și nu e! Și la un moment dat, când niște golani își bat joc de El, pentru că avea o bucățică de cămașă care-i ieșea din ruptura pantalonului și ăia trag și râd de el, ea se indignează de răutatea și de bășcălia lor, îi gonește, îi ia la bătaie, și-i întinde lui o monedă de cinci dolari. Or, El să primească bacșiș de la zâna visurilor lui… Refuză! Și refuzând, ea află cine e! Îl recunoaște. Și-și dă ea seama ca există oameni care n-au nimic, însă care au suflet mare, și care fac minuni pe care numai zeii le pot face. Și se termină cu aceste cuvinte. Ea îi spune: „Dumneata?”... și El nu-i spune nimic, se uită la ea cu niște ochi de câine bătut, pentru că El, în clipa asta, a murit, pentru că singura comoară pe care o ducea în suflet, aceea de a fi făcut acest dar suprem ființei iubite, s-a dus dracului! El era înainte Făt-frumos. Când ea îi descoperă identitatea, devine omul cel mai nefericit din lume. Înainte era bătut, era urât, era caraghios, era ieșit din pușcărie, dar ducea cu el, intact, un basm frumos...
