Stop cadru pe Secvențe
Filmul
Secvențe e, de fapt, o mărturisire. Mai mult chiar, un credo.
Alexandru Tatos declară patetic:
fac film pentru că altceva nu pot să fac; fac film pentru că altfel nu aș putea să exist. Dar, deşi declaratia e patetică, demonstratia ne convinge, tocmai pentru că autorul o face fără ostentatie, schițând — aparent — din fuga condeiului (în fond, elaborate minuțios, până la ultimul detaliu) câteva crâmpeie de viață, cu o acuzată trimitere autobiografică. Secvențele filmului
Secvențe, deşi sunt în intenția autorului patru, eu le-aş regrupa în trei: prima — încearcă să reconsidere polemic modalitatea de filmare care s-a autointitulat Ciné-vérité; a doua investighează două momente-cheie din perioada de gestație a realizatorului (la el acasă și în prospecție) şi pe care eu aş intitula-o „singurătatea regizorului de film lung”; in a treia, Tatos reia fără complexe (deşi au mai făcut-o și Fellini şi Truffaut) adevărul paradoxal ca de obicei ceea ce se întâmpla la filmare în afara cadrului cinematografic e mult mai incitant decât ceea ce se întâmplă în cadru. Din aceste trei secvențe ar trebui, deci, să mă opresc la una. Dar la care? Să ma opresc la cea mai bună, e foarte greu, pentru că toate mi-au plăcut. Ca atare, nu pot găsi nici una mai proastă... Nu-mi rămâne decât un criteriu sentimental. Sunt documentarist și, ca atare voi încerca să încropesc câteva gânduri despre secvența dedicată „ciné-vérité-ului”.
Arn deschis dictionarul cinematografic la p. 96 și am aflat că
„ciné-vérité” renunță la structurile cinematografice şi la decupajul tradițional, lăsând loc improvizației, pentru a da spectatorului senzația că totul se desfăşoara sub ochii lui, în mod spontan, autentic obiectiv.
În secvența cu pricina, deşi Alexandru Tatos n-a renunțat la structurile clasice şi nici la decupajul tradițional, a reuşit să realizeze un adevărat „ciné-vérité”, fără să folosească acea modalitate de filmare care-şi revendică sectar nu numai acest nume, dar şi acest atribut. Deliberat, regizorul nu a lăsat nici o clipă loc liber improvizației. Elaborând totul, de la mișcarea de aparat la ritmul tăieturilor de montaj, de la detaliul de recuzită la gestul personajului din planul doi, acest împătimit de film a reuşit să dea spectatorului senzația că totul se desfășoară sub ochii lui „mai spontan”, „mai autentic” și mai „obiectiv”, decât ne asigură sentențios, definiția dicționarului.
Deci, repet, deliberat (pentru ca să fiu înțeles exact), Tatos dezbate, cu o accentuată tentă polemică, valoarea emoțională și conotativa a acestei modalități sau, mai bine-zis, a acestei ispite, care a fost şi nu ştiu dacă mai este ciné-vérité-ul. Tatos nu face, ci desface ciné-vérité-ul. El a transformat astfel modalitatea în poanta, ceea ce e foarte reconfortant, cel puțin pentru mine. Voi încerca să mă explic: personal, îi sunt recunoscător autorului pentru că mi-a oferit un posibil răspuns, plin de strălucire profesională, la una din întrebarile pe care mi le-am pus — timid — acum mulți ani, încă după primete filme „ciné-vérité” văzute: așa cum — uneori — pictura nonfigurativă ascunde neputința de a desena, ciné-vérité-ul nu maschează, oare, săracia imaginației?
