​„Al treilea salt mortal” – cronică de film

     În plină vară, în plină caniculă, în principiu un film po­liţist pică bine. Al treilea salt mortal este un film po­liţist. În principiu, deci, el pică bine. Al treilea salt mortal însă nu este un film poliţist oarecare, el este un film poliţist cu tematică politică. Suntem în timpul răz­boiului şi acţiunea «se politeşte», ca să zic aşa, pe baze serioase, foarte serioase: un număr impresionant de spioni, mai mult sau mai puţin aliaţi, vânează un savant român care tocmai a descoperit metalul acela pe cât de preţios pe atât de periculos (descoperit de altfel în foarte multe alte filme) care poate înclina balanţa războiu­lui (tot ca în alte foarte multe filme). Sa­vantul însă are un tată clown şi asta schim­bă, dacă nu soarta războiului, cel puţin soarta schemei unui film care se vrea şi poliţist şi politic şi spectaculos. Pentru că Al treilea salt mortal nu este numai un film poliţist cu baze serioase, el este şi un film politist cu acţiune spectaculoasă da­torată, fireşte, mediului ales: circul. Circul care, în situaţia dată, este burduşit, cum se şi cade, de spioni care fac ceea ce se cade să facă nişte spioni, adică spio­nează. La rândul lor, autorii (scenariul Ni­colae Mărgineanu şi Atanasie Toma; regia: Al.G. Croitoru) fac şi ei ceea ce se cade să facă nişte autori de film poliţist. Adică îşi construiesc filmul pe ideea de «în­curcă-i, drace!». Nemţii cei mai de încre­dere sunt trădători, bănuiţii principali ofe­riţi pe tavă cad sub tavă în chip de victime prăpădite, alte victime se saltă pe posta­ment de eroi fără voie, elveţienii sunt en­glezi, arienii înfocaţi sunt nearieni, frumoa­sa agentă secretă nu e româncă, nu, decât pe jumătate, cealaltă jumătate infamă şi infamantă este de origină străină, ofiţerii de poliţie sunt de fapt ofiţeri ai statului major, etc. Dorinţa autorilor de a crea suspansul, balansul, emoţia, tensiunea şi minunea — este atât de puternică, încât bănuială peste bănuială, pistă falsă peste pistă falsă, deviza «încurcă-i, drace!» func­ţionează până la beznă totală. Amabili şi afabili, autorii se străduiesc să ne scoată la lumină şi atunci legile conspiraţiei cad baltă, concurenţii se informează reciproc într-o colaborare demnă de invidiat pentru orice serviciu secret bine rodat, conspira­torii îşi expun planul de bătaie în lungi şedinţe generos explicative, iar când se iveşte nevoia de eroare, iubiţii îşi fac auto­biografia politică acolo unde se face ea de obicei, adică în pat. Latura spectaculoasă a filmului nu este lăsată doar în seama spionilor, ea este sprijinită de un trapezist netrapezist, de un iluzionist — iluzionist, un dansator de step şi nu numai, câteva dansatoare cu rol strict decorativ, o maimuţă, un elefant şi — cred — o leoaică.
     Socotind şi peripeţiile amoroase care nu puteau lipsi dintr-un asemenea film, Al treilea salt mortal este ceea ce se cheamă un film «cu de toate» pentru toţi. El oferă, într-adevăr, o cantitate impresionantă, de — să le zicem date ale unei cantităţi şi ea impresionantă de — să le zicem probleme. Dar cantitatea, după cum prea bine se ştie, nu e totul. Lăsat să vorbească singur,multul devine cu uşurinţă prea mult, iar prea mult...
Dacă nu vrem să apelăm la proverbe atât de neaoş dure, atunci strecurăm o privire în programul de sală asupra prezentării regizorului Alecu Croitoru — aceeaşi per­soană cu Al. G. Croitoru de pe genericul filmului în cauză — numărăm cele 6 premii internaţionale obţinute cu Anotimpul mi­reselor, luăm în consideraţie şi titlul de membru al Academiei TIBERINA din Roma şi oftăm pe latineşte «non multa, sed mul­tum»...
După care ne putem întoarce la film cu dorinţa sinceră de a mai găsi câte ceva demn de laudă, şi iată că o mână de actori buni-buni, fermecători-fermecători — cap de listă Jean Constantin cu al său Bluf­ferini, urmat scurt de lon Dichiseanu cu al său René Vogel alias John Smith, Maria Clara Sebök cu a sa Isabelle alias Miss Lolo, George Motoi cu al său nazist-anti­nazist, Vistrian Roman cu al său locote­nent de poliţie de Stat Major, Virgil Ogăşanu cu al său electrician comunist şi maestrul losefini cu sine însuşi du­blat de un savant, o mână de actori, deci, îşi fac datoria, ca deobicei, cu talent şi cu înverşunare, datoria lor fiind de astădată să presare sare şi piper peste o gustare dulce-dulce.
     Şi iată că s-ar mai putea vorbi «de bine» despre imaginea semnată de Alexandru Groza, despre decorurile lui Mircea Rîbinschi, despre costumele Suzanei Bassa­-Creşman, despre muzica lui Temistocle Popa, adică despre efortul unei echipe — în cap cu regizorul, fireşte — de a încropi un spectacol cinematografic agreabil.
     Dar ajunşi aici ne împotmolim într-un «dacă». Dacă am fi avut în faţa ochilor o comedie poliţistă sau o parodie de comedie poliţistă, cu miză modestă, am fi exclamat, ca maestrul Blufferini, «ce chestie, domnule!» şi am fi aplaudat intenţia autorilor de a ne descreţi frunţile cu orice chip şi cu orice preţ acum în plină vară şi în plină caniculă.
     Dar cum miza se vrea cu tot dinadinsul serioasă şi râsul acoperă o temă gravă, nu se poate.
     Nu, pentru că temele grave — cel puţin trebuie ferite de salturi mortale fără plasă.