„Al patrulea stol” – cronică de film

     Exact cu unsprezece luni în urmă, scriam în revista noastră despre succesul re­gizorului Timotei Ursu cu filmul său Septembrie care îi dădea dreptul să nu mai aştepte alţi şapte ani, aşa cum s-a întâmplat după filmul său de debut, Decolarea, până la următoarea premieră. Încrederea i-a fost acordată cu maximă promptitudine de către Casa de filme I, director lon Bucheru şi, la mai puţin de un an, apare pe ecrane Al patrulea stol.
     Încă înainte de a vedea filmul am remarcat renunţarea regizorului la o partitură cine­matografică anume compusă pentru ecran. Teatrul lul Mihail Sebastian serveşte acum ca sursă de inspiraţie. Piesa «Jocul de-a vacanţa» (cunoscută şi preţuită la vremea ei şi de atunci întotdeauna bine primită de public) îşi află o adaptare liberă (cu cât mai liberă, cu aât mai bine mi-am spus), în acest Al patrulea stol. Desigur, apelul la o sursă literară nu are nimic incriminant în sine. Ştim bine că multe fllme mari au pornit de la marea literatură. Iniţial, aş fi dorit să nu fac nicio coleraţie între punctul de por­nire şi filmul propriu-zis, dar în ciuda liberei adaptări a textului, Timotei Ursu se lasă cucerit de personalitatea dramaturgului Mi­hail Sebastian, al cărei admirator de bună seamă este, dar care, îndrăznesc să spun, nu i se potriveşte ca o mănuşe. De aici, din această discrepanţă, izvorăşte o oarecare incertitudine a filmulul care, până la un punct are poezie, dar treptat aceasta devine inconsistentă, confuză.
Ceea ce mi s-a părut a fi punctul forte ale primelor două scenarii originale ale lui Timotei Ursu (Cursa, în regia lui Mircea Daneliuc şi Septembrie), ca şi în majori­tatea celor peste o sută de documentare scrise şi realizate de el, a fost tocmai racordarea la întâmplări concret-contemporane, conturarea cu sinceritate şi cunoaştere a unei tipologii umane specifice locului şi timpului nostru. Cei trei eroi din Cursa, ca şi tânărul din Septembrie, în ciuda faptului că primii pierdeau primul start din viată, iar tinărul îl pierdea irevocabil, cu toţii erau profund marcaţi de condiţiile înnoitoare ale unei societăţi ce se autoplămădeşte. Cu acest Al patrulea stol, autorul pierde contactul de fond cu acest prezent; timpul ac­ţinii este într-adevăr prezentul în decor, dar nu şi în conţinut. Eroii săi rostesc replici la zi, dar trăiesc parcă între cele două răz­boaie, jucându-se de-a Mihail Sebastian, ei trăiesc «niciunde şi nicicând», cum o şi scriu cu creta pe tăbliţa mult disputată. Biografiile personajelor sunt, în anume fel, «aduse la zi», dar datele lor psiho-morale sunt în esenţa lor cele ale timpului lui Mihail Sebastian, trăind orele incertitudinilor la răscruce de vremuri. Jocul de-a evadarea din realitate avea atunci o justificare, dar acum această evadare rămâne un joc gra­tuit. Simbolul vasului eşuat, vas care are însă zilele numărate, căci va fi transformat în «crătiţi şi nasturi»; sugestiile implicite ale oricărui peisaj marin tumultuos sau de un calm olimpian, ca şi ale plăjii pustii de la capăt de lume, sau dialogurile privirilor — toate acestea creează, e adevărat, o stare de oarecare mister, dar o dată lansaţi în descifrarea lui, nu avem prea multe de aflat. Cu alte cuvinte, atmosfera romantică marcată de nenumărate simboluri, rămâne în esenţă fără acoperire dramatică. Perso­najele pornite în această vacanţă, fiecare în căutarea a altceva: a distracţiei cu orice preţ, sau a destinderii prin linişte, a viselor de tinereţe sau a propriului eu, nu ne con­duc dincolo de promisiunile iniţiale. O pseudo-dragoste se destramă în final spre a face loc promisiunii, doar promisiunii, trei iubiri ideale. Toţi ceilalţi, veniţi aici să se joace de-a vacanţa, se risipesc care încotro, lăsându-ne doar amintirea unor schiţe de portret. E drept, pitoreşti.
     Pitorescul-rurat al gazdelor de la Malul Roşu, care ştiu să primească oaspeţi acasă şi la masă, cu inima deschisă (Nina Filimon şi Lucian lancu); pitorescul-ridicol al femeii care se doreşte irezistibilă, interpretat cu simţ parodic şi «naturel» de Ileana Stana lonescu, pitorescul-umil al fostului arhivar cu suflet şi aspiraţii de Vasco da Gama (Boris Ciornei); pitorescul-pescaru­lui amator (Constantin Guriţă); pitorescul­ ostentativ boem al marinarului care-şi pe­trece concediul tot pe malul mării (Nicolae Iliescu); pseudo-pitorescul agresivităţii (Mircea Daneliuc) şi, în fine, pitorescul-fe­minităţii (Violeta Andrei) alcătuit din fru­museţe şi judecată, din supunere, dar şi dintr-o clipă a curajului hotărâtor. O suită de schiţe de portret, deci, angajate temporar într-un joc în care ni se pare că s-a lăsat prins chiar regizorul, divagând şi el alături cle personajele sale. Tot la capitolul pitoresc trebuie menţionată şi imaginea. Cel mai avantajat de mutarea story-ului pe malul mării a fost operatorul Marian Stanciu; regizorul i-a oferit din plin tăcerile necesare pentru a pune în valoare efectele, adesea reţinute într-o viziune turistică, ale peisajului marin dintotdeauna.
     Cred că vocatia şi sansa lui Timotei Urse au fost şi au rămas însă aşa cum ne-a ară­tat-o până acum, de a fi un cineast-reporter, adică de a nu pierde legătura cu pământul, nu faptul imediat de viaţă, transpus cu toată emoţia de care ne-a arătat că este capabil. Pentru că şi aici, în Al patrulea stol, regă­sim intensitatea emoţiei pe care regizorul ătie să o aprindă dintr-o strângere de mână, dintr-o privire, dintr-un cuvint rostit ca-n viaţă; tot aşa cum regăsim şi acea sete de puritate, de eternă perfecţiune a eroilor săi, pe care-i scoate din anonimatul cenuşiu; simţim, de asemeni, la tot pasul, pânda imprevizibilului capabil să modifice neaştep­tat o situaţie; şi nu în ultimul rând, regăsim în acest Al patrulea stol, atât de lăudabila dorinţă a regizorului de a fugi de personaje, conflicte şi rezolvări şablon. În ultimul timp, panorama filmului românesc contempo­ran, cel mai mare viciu s-a dovedit a fi standardizarea tipologiei, reacţiilor şi destine­lor eroilor. Timotei Ursu evadează, de astă dată cu folos, din acest şablon, chiar dacă o face asemeni eroilor săi — «niciunde şi nicicând».