Actorii noştrii – George Constantin

     Vă ascult care-i prima întrebare?
     Mi-aţi spus că nu vă plac interviurile, ne-am înţeles că va fi o discuţie, aşa că prima întrebare nu există...
     A! Mă lăsaţi pe mine să vorbesc! V-am spus: nu am nimic de comunicat. Eu ştiu foarte puţine lucruri.
     Cu voia dumneavoastră, am să vă contrazic, dar mi-aţi dat o idee: am putea porni chiar de la lipsa de entu­ziasm cu care aţi acceptat discuţia.
     Dumneavoastră v-aţi văzut vreodată pe peliculă?
     Da
     Şi v-aţi plăcut?
     Deloc!
     Exact senzaţia asta o am eu când mă văd în vreun film. Nu mă plac deloc. Mi se pare că nu sunt bun, că nu sunt «ce trebuie». Nu sunt deloc mulţumit de ce fac şi nu cred în sinea mea că ar fi lucruri de excepţie demne de comunicat oamenilor.
     Dacă am aştepta lucrurile de excep­ţie, n-ar mai sta nimeni cu nimeni de vorbă cu anii.
     Da, dar eu cred că un actor, cel puţin o dată pe an, ar trebui să facă un rol bun, interesant — ca să ocolesc «de excepţie». lar eu, în anul care a trecut, nu mă pot lăuda cu aşa ceva şi nici în perspectiva nu văd — ca să putem vorbi cel puţin la timpul viitor... Asta ar fi, cum se spune, un aspect al problemei. Celălalt vi l-am spus la telefon: nu sunt mulţumit în gene­ral de ce am făcut până acum. Nu ştiu în câte filme am jucat la viaţa mea, nu le-am numărat, dar între ele nu cred că au fost mai mult de două-trei care să-mi placă şi mie. Unul s-a întâmplat chiar toamna trecută, cu Alexa Visarion... înghiţitorul de săbii spuneţi că se cheamă? Da? Ei, acolo se pare că am făcut un rol bun. Cel puţin mie mi-a plăcut şi personajul, dar mai ales întâlnirea cu Alexa Visarion. Şi asta m-a obligat să trag nişte concluzii în ce mă priveşte, şi anume că întâlnirea mea cu filmul în general a fost destul de ciu­dată şi de contradictorie în sensul că reu­şitele, buna mea experienţă cu filmul au fost legate aproape întotdeauna de re­gizori de teatru. Şi Pintilie, cu care am făcut unul din filmele dragi mie, «Reconsti­tuirea», a început în teatru. Şi am credinţa că dincolo de talent, «de ce-i al lui», mâna şi-a făcut-o în teatru. Oricum, lucrul cu actorii acolo l-a învăţat. Eu cred că în teatru există o altfel de înţelegere între actori şi regizori. Sau că la film unii regizori se grăbesc să distribuie actorii pe em­ploi-uri, pe principiul: iau pe ăsta că e mai înalt, are umeri mai laţi, sau ochii mai căprui, nu contează că în rest nu prea ştiu mare lucru despre el. Un asemenea prin­cipiu mi se pare dăunător filmului şi actorului în cauză. Pentru că nu întot­deauna se brodeşte ca, să zicem, George Constantin să fie cel mai potrivit pentru acel rol. În această privinţă, eu cred că am avut mai multe eşecuri decât împliniri, şi poate că din această cauză mă simt din ce în ce mai atras şi mai legat de teatru.
     În ultima vreme chiar şi actori cu mai puţină experienţă scenică preferă teatrul. Oare de ce? Se întâmplă ceva bun cu teatrul sau se întâmplă ceva rău cu filmul?
     Dacă pornim de la rădăcina lucruri­lor, mie mi se pare că scenariile sunt foarte slabe. De minimă rezistenţă. Este un fapt mai vechi care se combină cu unul nou: în cinematografie au apărut foarte mulţi începători. Există chiar şi un val de ope­ratori care au lăsat aparatul ca să devină regizori.
     Unii au dovedit chiar că sunt re­gizori.
     Eu vorbesc de începători, în general. Vă daţi seama că nu am nimic cu opera­torii care devin regizori, dacă sunt buni. Dar începătorul prost, ca să poată face film, acceptă orice scenariu. Acceptă «mi­nima rezistenţă». Or, pe un asemenea scenariu, oricât de mare actor ai fi, eu nu cred că se poate face o treabă bună. Şi atunci refugiul este în teatru, unde cât de cât găseşti nişte partituri mult mai bune comparativ cu scenariile. Mie mi se pare că teatrul este o şcoală excelentă pen­tru un regizor de film. Odată chiar i-am propus lui Blaier să vină să pună o piesă la noi la Nottara, Blaier fiind, după păre­rea mea, un excelent regizor, m-am gândit că n-ar face de ruşine nici teatrul, nici fil­mul, nici pe sine punând o piesă. Dar el, timid cum ştim, m-a refuzat. Rămân însă la ideea că regizoril buni ar trebui, în perioadele când nu fac film, să aibă porţi deschise în teatru. Cu ocazia asta ne-am şi cunoaşte mai bine, pentru că la noi nu există un loc în care să te întâlneşti, să schimbi un gând, ştiu eu, un club al creatorilor, poate, de fapt nu titulatura con­tează, ci posibilitatea de întâlnire, deci de cunoaştere. Pentru că eu cred că trebuie să ne cunoaştem, să ne ştim, să ştim de unde ne luăm, să ştim când să ne întân­dem mâna, când şi de cine avem nevoie.
     De ce credeţi cu atâta tărie în in­fluenţa bună a teatrului asupra unui regizor de film? Ce «dă» teatrul unui regizor de film?
     În primul rând, foarte multă meserie. Şi mai multă stabilitate şi continuitate de experienţă profesională. Apoi, ceea ce spu­neam înainte, o cunoaştere mai profundă şi mai adevărată a actorului. Pentru că la film, oricât ai vrea să studiezi personajul, timpul te biciuieşte, te fugăreşte în ase­menea măsură, încât ceea ce se cheamă «perioada de pregătire» nu mai există de­cât teoretic. Practic, tot ce poti face e să iei scenariul, să te duci acasă, să-I citeşti, să-I răsciteşti. Dar un personaj se găseşte şi gândeşte într-un contact direct cu parte­nerul şi cu regizorul, punând cap la cap nişte gânduri şi nişte idei pe care le poţi materializa într-o repetiţie. Vedeţi, un spec­tacol de teatru până când nu e văzut de public, nu se poate spune că există. De lucrul ăsta cred că duce lipsă filmul. Nu numai că nu ai şansa aceea unică de ve­rificare imediată la public, dar lucrezi şi pe o grabă mare, dublată de o lipsă de control. Pentru că faţă de o secvenţă pe care am filmat-o azi şi o văd după două zile, curiozitatea mea a crescut, dar sentimen­tul din momentul filmării s-a răcit. Sunt pe altă stare, sunt în alt moment. Nu mai am ce să fac. Chiar dacă n-ar fi atât de costi­sitor să refilmezi o secvenţă, tot nu e bine. Dar mă tem că nu vă spun noutăţi...
     Nu, nu, mă gândeam însă că, dacă oameni seriosi, talentaţi, chiar şi profund nemulţumiţi ca dumneavoastră, se înhamă la o asemenea căruţă ştiind uneori din pornire că ea nu merge chiar «uns», o fi totuşi ceva cu filmul ăsta...
     Ştiţi ce se întâmplă? O asemenea căruţă la care se înhamă oameni serioşi are de obicei o încărcătură cât de cât bună. Nu-i văd pe Alexa Visarion, pe Pintilie, pe Piţa, Veroiu, pe Blaier înhămându-se la un scenariu 50% prost şi mergând doar pe ambiţia de a face un film bun, din nimic. Altul este păcatul. Am impresia că cei ne­chemaţi sunt mult mai numeroşi decât cei chemaţi, şi aşa cum se întâmplă în viaţă, nu odată nulităţile biruie valorile, dacă valorile sunt mai puţin numeroase. Mie mi se pare că în cinematografie domină majoritatea slabă. Şi nu mă mir, din moment ce regizori care au demonstrat nu o dată, ci de şapte ori că nu sunt buni, primesc film în continuare. Probabil că nu ne pasă. Suntem generoşi, deşi asta numai e generozitate, e «mână spartă». Pentru că un film costă câteva milioane. De fapt, lucrurile se leagă: re­gizorii buni fac filme puţine pentru că nu acceptă orice scenariu, cei slabi acceptă orice şi fac filme multe. Aşa că se pun în circulaţie cu precădere scenariile slabe. Scenarii care spun nimic despre nimic în ideea că mai bine să nu spunem nimic, decât să avem dureri de cap. Este o idee proastă şi falsă. Arta trebuie să spună ceva, nu sa tacă despre ceva... Am avut, cu ani în urmă, o experienţă foarte tristă în această privinţă. Trebuia să joc într-un film rolul unui inginer şef pe un şantier în creierul munţilor. Când m-am dus acolo, am dat peste o lume extraordinară, fasci­nantă. Oameni care munceau ca dracii în condiţii «creierul munţilor» conduşi de un inginer şef, un om cu o personalitate uluitoare. Ma uitam la omul ăsta cu totul şi cu totul extraordinar, care ţinea în mână câteva sute de oameni, şi ei trecuţi prin viaţă, nu nişte copilaşi nevinovaţi. El tre­buia să fie modelul meu. Dar datele lui nu erau şi datele din scenariu. El avea datele vieţii, scenariul le avea pe cele ale scena­riului. Vă rog să mă credeţi că am suferit foarte tare la acel film. Îmi dădeam seama că stăm pe un bulgăre de aur. Ceea ce făceau oamenii aceia era măreţ, era eroic, era material pentru un poem al muncii, dar când a ieşit filmul, totul arăta neted, frumos şi neinteresant, şi neeroic. Pen­tru că eroismul se vede numai la lumina greutăţilor pe care le înving oamenii... Ve­deţi? Am ajuns la ceea ce eu consider cea mai mare lacună a filmului românesc: lipsa de adevăr de viaţă. Asta mi se pare cel mai grav lucru. Pentru că filmele false, sau care folosesc adevărul vieţii doar ca fundal, nu reprezintă un câştig pentru ni­meni. Niciun câştig artistic, şi cu atât mai puţin politic. Nu mi se pare politic să ciuntim realitatea de ce are ea mai adevărat, mai reprezentativ pentru vremurile noastre şi să lăsăm o imagine searbădă sau far­dată din care urmaşii să înţeleagă even­tual că am făcut umbră pământului de­geaba.
     În ultimii ani au apărut, totuşi, câteva filme adevărate. Mă gândesc că un film şi încă un film poate se înmul­ţesc cele bune...
     Dacă dumneavoastră credeţi lucrul ăsta este bine...
     Eu încerc să aflu dacă-I credeţi dumneavoastră...
     Eu de ani de zile sper să se facă ceva. Sper. Mi-am jucat cu credinţă personajele mele, cele mai multe anemice, în speranţa că voi reuşi, în timp, să-I fac pe om să gân­dească altfel, să înţeleagă mai bine, să se zbată mai mult. Nu ştiu... Probabil că n-am jucat cum trebuia, posibilităţile mele sunt mici, sunt reduse. De aici un sentiment de inutilitate care mă face să mă refugiez în teatru. Anul ăsta am jucat Fraţii Karama­zov... Mai încolo...
     Spuneaţi: de ani de zile sper să se facă ceva. Ce? Ce se poate face?
     Nu ştiu să dau soluţii, v-am spus, dar — asta e o părere personală — cred că ar trebui să începem prin a ne dezobiş­nui să mai vorbim atât de mult şi să facem atât de puţin. Ar trebui să ne dezobişnuim si de a ne mai minţi pe noi înşine şi pe cei din jurul nostru. Să nu mai spunem că facem atâtea filme bune, când ştim că ele nu sunt chiar atât de bune. Să nu mai facem atâta caz de munca noastră pentru că ea este normală, suntem plătiţi să o facem. Se mută o hârtie de pe un birou pe altul şi se cade în extaz: «Ia uitaţi-vă ce-am făcut!» ca şi cum n-ar intra in obli­gaţia omului respectiv să mute hârtia de pe un birou pe altul! Ca şi cum n-ar intra în obligaţia mea de actor bun să am o cota artistică şi materială de la care să nu mă abat!
     Ceea ce spuneţi sună a plan de atitudine morală fată de muncă...
     Vi se pare puţin? Eu, dacă aş reuşi să fac măcar atât de dimineată până seara, aş socoti că am realizat ceva. În rest, pro­bleme mărunte de creaţie, de interpre­tare...
     Nici în glumă nu puteţi spune asta! Numai că problemele dumneavoastră de creaţie sunt strâns legate de ce-am discutat noi până acum. Credeţi-mă şi mie mi-ar fi fost mai plăcut să discu­tăm despre cum aţi făcut Prospero, de exemplu...
     N-ar trebui să fie sarcina noastră, a actorilor, să discutăm despre profesie în acest fel. Dar cum, într-adevăr, lucrurile stau destul de prost, după părerea mea, cum vrând-nevrând te izbeşti de faptul că rolul din scenariu e neadevărat, că piesa pe care o joci seară de seară nu e primită de public, uite că trebuie să discutăm! Nu ştiţi cum e când simţi că publicul nu te-a plăcut, nu te-a crezut, n-a participat la munca ta, când simţi că te aplaudă cu politeţea unei seri festive, de premieră...
     Mai bine povestiţi-mi cum aţi lu­crat Prospero...
     Puţin speriat la început Ciulei este o mare personalitate şi eram la prima întâlnire cu el. Am avut fericirea să lucrez cu majoritatea marilor regizori de teatru, dar cu el nu lucrasem încă. La prima lectură, parcă nu mai ştiam să citesc. Dar pentru că Ciulei este şi un om de o mare calitate sufletească a ştiut să mă apropie de el. Cu multă înţelegere, cu multă răb­dare, mi-a povestit întâmplări de la repetiţiile lui — pusese «Hamlet» în America — lucruri amuzante, pe care mi le spunea cu bună ştiinţă ca să mă apropie de el. Este o minune să te întâlneşti cu un asemenea om. Nu trebuie scăpat momentul. De-altfel, am impresia că nici nu a fost scăpat. Tele­viziunea a fost prezentă aproape zi de zi la repetiţii şi s-a făcut un film care vorbeşte despre Ciulei mult mai frumos decât o pot face eu acum.
     Sunt puţin invidioasă. Despre niciun film n-aţi vorbit astfel.
     Nu, pentru că nu am făcut niciun film care să-mi placă atât de mult cum mi-au plăcut repetiţiile la «Furtuna». Vedeţi, după mine, nu numai după mine, nu poate ieşi din orice om, bucăţica asta numită artă. Dacă el însuşi nu este o poveste, nu este o persoană care emană, care strălu­ceşte. Un personaj...
     Vă gândiţi că şi dumneavoastră sunteţi un asemenea personaj pentru actorii tineri?
     Asta este alt lucru de tristeţe. Eu când am venit în teatru, la «Nottara», punea în scenă Şahighian, jucau Maximilian, Rama­dam, jucau Mihai Popescu, Vraca, Bălţă­ţeanu. Erau, într-adevăr, nişte mari perso­nalităţi. Când te apropiai de unul din aceşti oameni, aveai senzaţia că aerul din jurul lor e altul... Eu nu ştiu dacă mai inspir, de exemplu, lui Mălăele, care este un exce­lent actor, plăcerea şi bucuria pe care mi-o inspira mie Bălţăţeanu. Noi avem alte relaţii. S-au schimbat oamenii, s-au schim­bat credinţele, s-au schimbat obiceiurile. Şi publicul s-a schimbat. Oamenii veneau altfel la teatru — nu numai că se îmbră­cau poate altfel — dar veneau cu altă cre­dinţă. Am impresia că ne-am banalizat. Am ţinut neapărat să fim populari, să zică lumea: «a, uite-I pe actorul lonescu, cum cară el cartofii de la piaţă!» Cu asta sigur că am devenit populari, dar am scăzut în ochii publicului. Seara la teatru, eu care jucam «Lear», poate că nu-i mai inspiram omului aceluia ce-a vrut Shakespeare să spună cu «Lear»...
     Spuneaţi că stiţi foarte puţine lu­cruri şi, vedeţi şi dumneavoastră, am putea discuta încă pe atât şi tot ar mai fi.
     Mă mir şi eu. Nu sunt un interlocutor ideal. Nici măcar bun.
     Mie mi-aţi fost.
     Vă mulţumesc.
     Vă rog să mă iertaţi dar asta este replica mea: vă mulţumesc.