În drum spre Teatrul Național, am intrat într-o librărie și printre volumele de poezie am zărit — probabil anume pentru mine rămasă pe tejghea — o carte masivă semnată: Mircea Albulescu. În colț de copertă, un ochi răscolitor, chiar ochiul intens reflexiv al interlocutorului meu... Ajunsă cu cinci minute mai devreme la întâlnire, deschid cartea, la întâmplare: „Pe culoaruI/ Nu prea lung și nu prea larg/ Nu prea luminos, dar nici fără speranță/ Al vieții,/ Vrând să aflu chipul/ În care se poate trăi,/ Am bătut la atâtea uși./ Într-un târziu, într-un capăt/ Mi-a deschis o oglindă.” —
Încercând să mă pregătesc pentru acest interviu — ecou al unei recente — sper nu doar convenționale interpelări — „Irina, când stăm și noi de vorba?” — am constatat — o să mire, o să vă mire — am constatat că au trecut douăzeci de ani de la primele noastre dialoguri. Filmaseți Dacii și vă pregăteați pentru Vin cicliștii.
„Mitul” actorului Mircea Albulescu încă nu începuse să se constituie. Deși, pentru cine vă urmărise cu atenție evoluția și pe scenă — de la Electricianul din „Hanul de la răscruce” de Horia Lovinescu la Schretz din „Biedermann și incendiatorii” de Max Frisch, de la Egist al lui Eschil și Achile din faimosul spectacol shakespearian „Trotius și Cresida” — drumul vă era clar trasat, într-o continuă ascendență... După cum vedeți, n-am reușit să formulez nici măcar un chestionar minimal cu care să încerc să vă hărțuiesc preț de un ceas, două. N-am reușit decât să alcătuiesc un mozaic din antinomice portrete — unele irizate încă de luminile rampei, altele palpitând în vii fotograme — aproximativ toate având același chip, dar suflete cât de diferite! Au venit spre mine — din aburul memorie mele de împătimit, deopotrivă, teatrofil și cinefil, — Domnul cu barbă din „Capul de rățoi” al lui Ciprian, machiavellianul Ligurio, lonesciana victimă a datoriei, Voievodul Basarab, „mare croitor al Valahiei”, Uriah Shelley, unul din vinovații brechtienei dispariții a lui Galy Gay. Cu nonșalanță apoi, Popa Stoica, desprins din pâcla istorie de Titus Popovici și Sergiu Nicolaescu, se așază pentru Cursa lui Daneliuc la volan și devine nea Savu care, în timp, nu pare prea departe de alt truditor nu doar cu palmele, ci și cu inima, nea Crișan, imaginat de Radu F. Alexandru și Dinu Tănase. Dar ce prăpastie între masivul și autoritarul Pavel Stoian, omul Puterii și adevărului,
și maistrul Ghelaș, tragică figură decupată pregnant de Alexa Visarion din paginile lui Sahia. Neuitatul Danton camilpetrescian, în premiera absolută a Naționalului, realizată de Horea Popescu — de curând reconvertit la cinema — se identifică și cu un meșter în pragul Zilei Z și cu un modest laborant cu trist umor printre Orgoliile lui Buzura, translate pe peliculă de Manole Marcus; unui criminal dintr-un film de aventuri i se alătură maleficul ofițer austriac din vremea lui Horea,
reconstituită de Titus Popovici și Mircea Mureșan. Un energic activist antrenat în Ancheta lui Constantin Vaeni îi ține tovărășie lui Anghel Albu, personajul lui Dinu Săraru din Dragostea și revoluția,
roman „cinematografiat” de Gheorghe Vitanidis, iar țăranul obidit din Amurgul fântânilor scris de Radu Aneste Petrescu și Mihai Vișoiu, regizat de Virgil Calotescu, e frate, desigur, cu ardeleanul mândru și inflexibil din filmul lui Titus Popovici și Sergiu Nicolaeseu, Noi, cei din linia întâi.
Și, mereu alături, se mențin eroii de pe scândura scenei: lord Hastings din „Richard III”, Tuelo din „Generoasa fundație” de Valieo, Turcul din „A treia țeapă” a lui Sorescu, NilI din „Echipa de zgomote” a lui Fănuș Neagu, Ciubar din „Despot Vodă”, Sinești din „Jocul ielelor”...
Nu caut să vă lansez nici o interogație pentru că vii simt săturat de propriile întrebări retorice. Greșesc?
Putem să demarăm discuția de la acest capăt. Sau poate că e un început... Drumul de la persoană la personaj n-are șanse să aibă o direcție artistică dacă nu se face prin intermediul personalității actorului. Cred — și mă confirmă acum și experiența personală — cred că este o trăsătură specifică a artei interpretative românești faptul că unui actor i se dă posibilitatea acestui drum, subliniez, de la persoană la personaj, prin personalitate. În ipostaza sa de factor activ al unui angrenaj conceput, oarecum, în afara lui, actorul are această extraordinară posibilitate de a fi, de a se păstra el însuși, într-o constanță de sine. Numai țările cu o valoroasă tradiție artistică, cu un acut simț al prețuirii artistice sunt capabile de o astfel de generozitate. Actorul român face atât teatru cât și film, televiziune și teatru radiofonic. Ori, această larga posibilitate de manifestare nu se poate să nu se împlinească într-o relație complementară a experiențelor specifice. În aceeași ordine a pledoariei mele, ușor teoretizante, constat, o a doua idee. Ea ar fi legată de „viața” personajului. Personajul pleacă în lume cu aripile personalității artistice a actorului. Daca el „trăiește”, apare o întrebare de bun simț: unde-l găsim dacă vrem să-l întâlnim în afara personalității care i-a dat viață? Răspunsul oare, sau poate chiar este, retoric. Eu, ca actor, nu pot să lucrez decât cu sculele mele de artist, făcând tot posibilul să-mi lansez eroul printre spectatori Acolo, în sufletele spectatorilor, în memoria lor, personajul evoluează, își schimbă trăsăturile cu care eu l-am scos în lume, de a aceea când ne reîntâlnim — fie că revăd o peliculă, fie că, într-o discuție, îmi este readus personajul respectiv, în fața ochilor, datorită amintirilor interlocutorului — remarc sensul evoluției sale. Un destin nou care, adesea, nu corespunde cu sensul gândurilor mele. Și, de multe ori, mi se întâmpla să am aceasta surpriză.
O idee dragă dumneavoastră: publicul — principalul partener. Cartea pe care continui să o țin în mână se deschide singură la prima pagină: „Spectatorul meu,/ Alter ego-ul meu/ infidel”...
Îndeletnicirea actoricească în deceniul noua al secolului XX nu poate să nu țină pasul cu receptarea moderna a operei de arta. Când romanul, poezia, arta plastică, muzica românească au izbutit să se impună, nu se poate ca teatrul și filmul să nu intre în consonanță la momentul potrivit. Sigur, sunt multe subprodusele artistice care, nici măcar, nu-și propun această performanță, rămânând simple ilustrări plate și anoste, fără imaginație, sarmane grimase schimonosind zâmbetul chiverniselii artistice. Rolul operei de artă este ca tocmai prin intermediul ei să poți sesiza, să păți releva ceea ce nu se vede imediat în faptul de viață, dar este său — mă rog — poate fi esențial.
Complicatul, discutatul, disputatul proces al transfigurării artistice...
Sunt, cu desăvârșire, împotriva postulatului: „arta ca-n viață”. Pentru că o astfel de ambiție deșartă nu poate fi defel adevărată. Nici o operă de artă nu poate ilustra „ca-n viață”, viața. Mă gândesc la evenimentele ireversibile mai ales. Emoția primară nu poate fi refăcută și nici nu poate exista o rațiune în acest sens. Importantă este
semnificația unui gest, a unei acțiuni care să se adreseze, deopotrivă, sensibilității și intelectului, făcându-l pe spectator părtaș la bucuria decodării mesajului. Nu cred în „operele” care mimează nemijlocit datele realității. Sigur, aceasta este o opinie subiectivă. Dar însăși truda mea se află sub semnul subiectivității pentru ca într-o sală de spectacol doi oameni care stau alături pot avea păreri opuse, unul spune da, îmi place, celălalt afirmă contrariul. De altfel succesul nu este decât coincidența verdictelor, la un moment dat. Operele majore se impun pentru că reușesc nu să mimeze, ci să transfigureze. Stări, preocupări, idealuri în care ne recunoaștem noi pe noi înșine. „Mărturisind, ne mărturisim”, dar trebuie să o facem cu toată sinceritatea pentru a rămâne ancorați aici, în sufletul și în spiritualitatea românească. Aceasta este singura șansă de a ne impune ca o valoare originală în constelația artistică mondială.
Artiștii nu se pot desprinde de istorie. Ar însemna să-și rătăcească rădăcinile. Pentru civilizație, istoria reprezintă o realitate deosebit de bogată și variată, cu fine nuanțe infinite, imprevizibile. De aceea trebuie ca și unele să cuprindă toate genurile, toate modalitățile de exprimare. Unitatea cel mai bine în diversitate se poate regăsi. În artă nu există un loc fertil fără concurență, iar artistul se cere să fie, prin opera sa, un — ca să zic așa — un ațâțător al binelui. Cine studiază atent istoricul unor colective artistice prestigioase, viața unor personalități artistice de marcă descoperă că atunci când au existat „la concurență” doua, trei vârfuri, a existat și un climat artistic deosebit. Ca un exemplu revelator aș aminti că apariția lui Borges ar fi putut orbi întreaga literatură sud-americană contemporana și, totuși, fenomenul extraordinar devenit clasic al „argentinității” strălucește prin atâtea alte opere semnate de atâtea alte nume, impunând, făcând „epocă”. Perioadele în care au fost impuși în artă „senatori de drept” s-au dovedit terne. Cred în starea de neliniște artistică. Cred în complementaritate. Există acea falsă imagine a artistului izolat în turnul de fildeș. S-a dovedit însă că și cei mai îndârjiți solitari — mă refer, desigur, la marii artiști — de fapt, nu au trăit izolați, de fapt, au avut contacte cu alți oameni, chiar dacă nu cu oameni de artă, pentru că opera impune nevoia de comunicare, de dialog.
De interviu!...
Da, interviul este o mărturisire confiată unei persoane, dar ascultată de o lume întreagă... Singurătatea nu naște decât monștrii, o cred cu toată convingerea. Pentru prosperitatea artistică — și nu numai este vital schimbul ideilor, al opiniilor, al emoțiilor — starea aceasta de grație fiind comparabilă cu acea pulbere fină, polenul care circula în văzduh fecundând flori minunate. Aceasta este șansa oricărei idei: cineva, undeva, cândva o va fecunda. S-a spus că „musagetul filozofiei este moartea”. Altfel nu ne-am mai pune întrebări, n-am mai căuta răspunsuri... În artă, musaget este iubirea. Da, iubirea care se împarte, de la început, în două: iubirea și bezna aceea cețoasă, iubirea de sine, pe care deocamdată, să o uitam pentru că, oricum, ea nu ne uită. Iubirea, deci, ca un corolar al dorinței de comunicare, de complinire, de cunoaștere, de împărtășire reciprocă...
O întrebare aș vrea să vă pun totuși: ce legătura stabiliți între geometria lucidă a arhitecturii care v-a atras cândva și miracolul poeziei care va tutelează acum orele de meditație?
Cele șapte minuni ale lumii antice sunt opere realizate în domeniul arhitecturii (majoritatea) și sculpturii. Arhitectura este singura îndeletnicire omenească care se adapă la două izvoare: cultura și civilizația, gravitând între „inutilitate” și necesitate. Îndeletnicirile cinematografice cred că au ceva în comun cu arhitectura. O operă cinematografica este totdeauna structurată pe niște realități — financiare, industriale. Și totuși aceste realități concrete și prozaice reușesc să dea la iveală un produs atât de artistic cum e, uneori, filmul. Puterea de ajuta pe spectator să piardă din vedere tot mecanismul ce se afla în spatele fiecărei secvențe și să ia doar ideea, starea, doar bucuria. Cred că stă în puterea artei să împace doi termeni antinomici: bucuria și durerea. În preajma unei opere de artă îmi poate părea bine că sufăr, că înțeleg, ce văd, că pot avea bucuria durerii. În felul acesta se poate percepe omenescul cu acuitate înzecită. De aceea și personajele „trăiesc” mult după ce li s-a dat viață pe scena sau pe ecran, „trăiesc” în măsura în are își păstrează libertatea conferită de către creatorul lor, libertate care le îngăduie să evolueze pe măsura sufletului meu, a sufletului dumitale, a sufletului fiecăruia. Libertatea aceasta le permite să hălăduiască în alte structuri sensibile, în alte medii — o modalitate sublimă de regenerare perpetuă a esenței vitale mediată de arta adevărată...
Pentru acest re-început de dialog, vă mulțumesc!
