​„Acasă” – cronică de film

     Pentru scenaristul și teoreticianul Dumitru Carabăț, ideea cinematografică este „ideea-povestire, ideea-compoziție care structurează întreaga desfășurare de fapte, caractere, stări”. În bogata sa filmografie există partituri de mare concentrare epic-dramatică, strălucit orchestrate ca Zidul, ca Întoarce-te și mai privește o dată, dar și o tentativă recentă de a investi liricul cu puternice funcții dramatice. Acest Acasă, unde scenaristul își întâlnește vechiul său colaborator din Constantin Vaeni, pare un film gândit ca un eseu liric (gen proxim: Trecătoarele iubiri, Iarba verde de-acasă sau Adela), dar care se „epicizează” excesiv. Ca și când autorii s-ar fi răzgândit pe parcurs asupra formulei. E aceiași prejudecată care continuă să considere sentimentul — un sentiment major, de buna seamă — incapabil să devină și o „idee compoziție” care să ordoneze o întreagă ma­terie dramatică?
     Sentimentul structurant aici — totodată re­sort al povestirii e dorința unui tânăr țăran plecat la oraș pentru o vreme — să încheie cât mai repede ce are de încheiat aici și să se întoarcă acasă. Un „acasă” unde vechea vatră stă să cadă și doar bunicul a rămas paznic de far. El trebuie să vegheze „aburul” unei fa­milii împrăștiate și întoarcerea ultimului ne­pot care să refacă vechea matcă. Înainte însă trebuie să-I găsească pe cel vinovat cândva de condamnarea pe nedrept a tatălui și să reabiliteze memoria victimei. Imaginea copi­lului de odinioară alergând pe câmp în întâmpinarea tatălui care nu mai are putere sa ajunge acasă și se așază lângă copac să „moară puțin”, încarcă de la început filmul cu o profundă vibrație emoțională. Semnul func­ționează ca un memento afectiv-moral pentru eroul chemat să-și răzbune tatăl și abia apoi să-și urmeze propriul destin. E un motiv ce revine în multe din filmele semnate dramatur­gic de Dumitru Carabăț: în Zidul copilul e puternic marcat de împușcarea tatălui sub ochii lui și va prelua ștafeta revoluționară a părintelui, Întoarce-te și mai privește o dată anunță încă din titlu gestul de revenire al eroului pe locul unde cândva a luptat și a fost închis tatăl său. Sunt situații liric-dramatice care determină întreaga evoluție a personaje­lor lui Dumitru Carabăț. În noul său film s-a dat greutate unui alt mobil liric important: iubirea de casă, de pământul natal. Pe această idee-sentiment regizorul Constantin Vaeni și experimentatul operator Nicu Stan realizează secvențele lor cele mai inspirate. Ei filmează cu tandrețe peisagistică, în tonalități calde, lanul cu grâu auriu, exuberanța, plenitudinea secerișului. Aici rolul dialogurilor (în general prea lungi și explicative) e luat de detaliul vi­zual, cinematografic: o femeie toarnă în palma omului drag grâu în loc de apă, parcă stabilind între ei un cod secret, sentimental. Nepoții, bărbați în toată firea, dau fuga acasă „la bâtul”, să-i spele bătrânul pe cap, ca pe niște copii. Lumea satului e privită cu duio­șie, în timp ce orașul îi apare la început tână­rului țăran rece, ostil, arogant. E senzația pe care i-o dă lui Petre, din primul cadru casa lui Mantu, impunătoare, cu grilaj masiv, cu scară cu o ușă veșnic ferecată, refuzând orice comunicare.
     De aici și o inteligentă observație a tânărului: „Da' ce, parcă ăsta are o casa a lui, unde să trage?” Casa însemnând pentru țăran, re­fugiul, căminul, dar și poarta către vecini, deschisă, asemenea sufletului său generos. Pe aceste contraste de psihologii și de decor (uneori mai subtile, dar alteori exagerat apă­sate,) e construit filmul pe care — repet — eu îl văd pornit într-o cheie lirică subiectivă, dar „obiectivat” cam forțat pe traseu. Probabil și pentru a mai evita unele accente idilic semă­nătoriste de care tot nu scapă. Dintr-o per­spectivă superficial caricaturala, e privită fauna bișnițarilor (cu acel contrafăcut Sile) ori lașul Manta, cu priviri asasine, dar și alți câțiva oameni de pe șantier.
     Vorbeam de o proliferare epică dezordonată ce îngreunează filmul, slăbindu-i vigoarea lirică. Ciocnirea lui Petre cu cel răspunzător de moartea tatălui se rezolvă în câteva secvențe: Manta e silit de propriul fiu să dea o declarație prin care își recunoaște vinovă­ția. E inventat, în schimb, un nou izvor con­flictual — și el la suprafață tratat: banda bișnițarilor care șantajează, corup, jefuiesc. Apoi, un alt conflict, sentimental: Petre se în­drăgostește de frumoasa Crina — coafeză, apoi vatmăniță — logodită cu „avocatul de oi”, dar idila e repede anulată prin ieșirea din spital (altă complicație narativă) a înstăritului logodnic atacat chiar de foștii „colaboratori”. Petre e și el pe punctul să se însoare cu o fostă iubită care se retrage discret când apare tânăra orășeancă. Poate că și aceste pârâie epice, dacă ar fi fost mai bine orchestrate regizoral, dublate de stări ale personajelor, mai puțin schematice, mai subtile, ca niște armo­nice ale sunetului de bază, ar fi putut intensi­fica sentimentul vital: dorința tânărului de a se așeza printre ai lui, oameni de treabă, de a-și crea o familie, un rost. Scena finală fru­mos gândită strecoară discret ideea elemen­tului nou ce pătrunde în viața satului de azi, nu fără frământările, tensiunile ce însoțesc orice transformare istorică. Aici sau în alte câteva scene amintite, regăsim forța de su­gestie socială și psihologică, realismul frust al autorului Zidului și al acelei originale ecra­nizări după „Intrusul”. Regizorul a știut să-și aleagă un interpret principal — Șerban Io­nescu — capabil să ducă pe umerii săi zdra­veni tot greul artistic al filmului. Același actor din Imposibila Iubire, aceeași puritate morală a personajului și imposibilitatea compromisu­lui, aliată cu robustețea, vitalitatea caracteris­tice și eroului lui Preda sunt desfășurate de interpret cu toată nuanțarea cerută de noul portret psihologic. Un ritm anume al reacții­lor — aici mai cumpănit — o deschidere inte­ligentă spre replica de duh, dau nota particu­lară a flăcăului depeizat o vreme și întors la sursă, cu un plus de înțelegere, de amărăciune. Îl secondează spontan, spiritual - Gheorghe Visu (vărul mai adaptat la „jungla de asfalt”) și cu discreție, învăluit într-o tăcere ce spune foarte mult, un bunic antologic în interpretarea lui Ilarion Ciobanu. Cu înfri­gurarea căutării unei ieșiri din impas, alter­nând cu un soi de resemnare, blazare înainte de vreme, Oana Pellea ne convinge de neferi­cirea tinerei sale eroine. Spre o ostentație caricaturală e tentat, din păcate, Dan Condura­che — un actor ce face, cred eu, greșeala de a accepta același tip (facil) de personaj, ceea ce îl duce la manierism. Nici talentul Danei Dogaru nu e valorificat de atenția regizorala ori de strădania plastică a operatorului. Funcționează cu succes, în acord cu senti­mentul ca personaj al filmului, partitura com­pozitoarei Cornelia Tăutu. Mă gândesc cu nostalgie ce bine ar fi fost dacă toate com­partimentele sintezei ar fi concurat în egală măsură la armonia ansamblului!