După cele două incursiuni comice în lumea satului contemporan:
Toamna bobocilor şi
larna bărbaţilor, mediul rural n-a mai fost o vreme străbătut cinematografic în acest registru şi regretam, pentru că «terenul» se dovedise fertil. Ceea ce ne propune azi
Ciocolată cu alune, după scenariul iui Vintilă Ornaru şi
Gheorghe Naghi, în regia lui Gheorghe Naghi, este tot o veselă deplasare cu un car de televiziune tot printre harnici cooperatori conduşi — la Fântânele — tot de o preşedintă energică, de data aceasta în căutare de cadre tehnice calificate, iar în satul vecin de un preşedinte la fel de energic, la fel de zelos în descoperirea talentelor tehnice locale sau extralocale. Pretext vioi de ciocniri arnuzante, deşi pretextul era deja văzut din comediile anterioare (doar că acolo competiţia preşedinţilor se desfăşura pe un spaţiu locativ mai restrâns, în locuinţa soţilor rivali). Un subiect condus cu haz, în care firicelul sentimental pigmentează atât cât trebuie resodul concret-productiv, iar datele organizatorice nu stingheresc auzul, întind doar urzeala povestioarei desfăşurată cu nerv. O povestioară modestă despre ambiţii personale ori colective sau despre cooperări între sectoare tehnice complementare, la care se adaugă şi câteva săgeţi la adresa tonului bombastic al unor prezentatori TV.
Cam de acelaşi calibru şi cam la acelaşi raport între convenţia comică şi realitatea-fundal am văzut «n» filme din producţia mondială curentă, ce nu depaşeau nici ele nivelul divertismentului bonom — rural sau târgoveţ fără aspiraţii spre universal (cu toate trimiterile la Hamlet) îmbăiate într-o soluţie căIduţ-confortabilă a filmului de serie. Doar că, în alte părţi, seria se prezintă ceva mai variat şi atunci echilibrul general între medie şi vârful artistic devine puţintel altul. Or, la noi, dezamăgirile cam în serie din ultima vreme ne-au creat o stare de oboseală, de indispoziţie, chiar şi faţă de comedii la care în mod obişnuit reacţionam mai binevoitori.
Scenariul lui Vintilă Ornaru si Gheorghe Naghi nu e mai slab decât alte suporturi literare pentru comedii de succes. Ba chiar, luat la bani mărunţi, constaţi la ei o anume grijă pentru replică, o supralicitare a hazului cu detalii de pitoresc lingvistic. (Uneori ele distrug însaşi poanta, îngreunând intriga. Mai ales la actorii care-şi aduc în sprijinul personajului şi propriul repertoriu duminical-almanahistic drept supliment la textul oferit de scenariu, cum face Cosma Braşoveanu cu moldovenismele lui cunoscute de pe micul ecran). Creionarea situaţiilor comice, înlănţuirea lor, mărturisesc chiar anume stăpânire a meşteşugului şi nu o «fuşereală» cum li se mai întâmplă şi unor scenarişti încercaţi, dar care nu prea iau în serios genul uşor. Nici regia — Gheorghe Naghi — nu dă zor să lichideze incidentele vesele dintre cooperativele vecine, «Zorile» şi «Avântul», ci dimpotriva insistă pe atâtea amănunte de pitoresc local încât ai senzaţia că bâlciul de la Drăgaica şi-a extins gălăgia multicoloră asupra întregului film.
Pe post de concurenţi în ale zestrei agricole,
Ştefan Mihăilescu-Brăila şi
Monica Ghiuţă depun un efort comic vizibil; mai degajati şi cu un spor de simpatie câştigata la public, sunt tinerii îndrăgostiţi din Fântânele,
Horaţiu Mălăele şi
Adriana Trandafir, care-şi conduc idila spre un
happy-end previzibil. Un
Aurel Giurumia pe post de împărat al popicelor, dar fără noroc la popice, un
Geo Costiniu, mai mult turist decât reporter, şi cam atât.
