Nu mă uita (2022)

Trivia

Ruxandra Socor despre film:
”Proiectul meu de licenţă, scurtmetrajul de animaţie Nu-mă-uita a pornit de la dorinţa mea de a reprezenta într-un mod vizual sub conştientul şi lumea interioară a personajului principal şi modul în care aceasta este afectat de anxietate, frica de a uita şi de a fi uitat. În acest proiect am încercat să experimentez nu numai cu elementele vizuale şi producţia tehnică a acestuia, ci şi cu scenariul. Infuenţa mea principală a fost muzica. Albumul experimental Everywhere at the End of Time creat de Leyland James Kirby, cunoscut sub numele de The Caretaker, a servit ca sursa mea iniţială de inspiraţie şi mi-a dictat o mare parte din atmosfera pe care imi doream să o creez în film. Albumul este caracterizat prin explorarea memoriei și a deteriorării sale treptate, a nostalgiei și a melancoliei, acesta fiind la rândul lui inspirat de scena din sala de bal din filmul The Shining.
Muzica din filmul meu, compusă de David Marin, Sebastian Florea şi Sabin Dobranici şi inspirată de The Caretaker, dar şi de alţi creatori de muzică experimentală precum Yves Tumor şi Kangding Ray, este unul din elementele cele mai importante ale proiectului susţinând atmosfera acestuia şi accentuând sentimentul de nelinişte al personajului şi confuzia indusă de spaţiile în care acesta se află.
O altă sursă de inspiraţie principală a fost legată de “spaţiile liminale”. Acestea se referă la o tendință în comunitățile de artişti, în special artiştii 3D şi fotografi, de la sfârșitul anilor 2010, care au creat acest termen cu intenția de a transmite „un sentiment de nostalgie, pierdere și incertitudine”. Probabil cel mai popular exemplu este fotografia unui hol cu covoare și tapet galben, de care a fost ataşată o poveste care descrie spaţiul ca fiind o infinitate de coridoare pustii în care nu putem întâmpina nimic altceva în afara mirosului de umezeală şi a zgomotului constant şi apăsător al neoanelor. Suprarealismul este o trăsătura esenţială în fotografia şi crearea spațiilor liminale, obiectivul comun fiind cel de a oferi spectatorilor un sentiment atât de familiaritate, cât și de alienare. Un spațiu liminal este adesea descris ca fiind o locație de tranziție între două lumi, realitate şi vis/subconştient sau două stări, moarte şi viaţă. Spaţiile minimaliste create în 3D au şi un element artificial care sporeşte sentimentul de anxietate, precum imaginile şi animaţiile cu piscine interioare realizate de Jared Pike, care conţin o arhitectură bizară şi anormală.
Am vrut ca cele patru spaţii parcurse de personajul meu să fie imersive prin sentimentul de confuzie şi familiaritate pe care am încercat să îl obţin îmbinând piese comune, precum mobilă şi alte elemente uşor identificabile, în moduri bizare. Unul dintre spaţii este inspirat direct din lucrarea lui M. C. Escher Relativity, în care acesta crează o lume în care legile normale ale gravitației nu se aplică. Toate spaţiile parcurse în film au câte un element anormal, precum coridorul infinit şi perfect simetric sau lipsa de limitări a primei camere sau a “pădurii” finale utilizând doar elementele importante, fără a sugera pereţi sau un orizont.
Există mai multe teorii care susţin că memoria muzicală este cea mai durabilă şi adesea neafectată în problemele amnezice, deoarece muzica influenţează multiple părți ale creierului. Conținutul emoțional din muzică poate declanșa amintiri puternice. De asemenea, cunoștințele muzicale sunt stocate ca memorie mecanică, care este asociată cu rutine și activități repetitive. Din acest motiv am ales ca personajul principal să fie o dansatoare, iar muzica să joace un rol important în film.”