Trivia
Opinia criticului
„lată un titlu cu totuI adecvat subiectului; într-adevăr (nu e o metaforă, nici măcar un citat din vreo operă), Miracole este un film despre... miracole. Adică, într-o bună parte din el, ochii noştri creduli asistă la o mulţime de fapte nemaipomenite, despre care bunica mea spunea că sunt vrăjitorii, un profesor de psihologie pe care I-am avut la facultate le întrebuinţa în calcule statistice, un fost coleg al meu le practică cu foloase materiale (deocamdată) nebănuite, iar Alecu Popovici le foloseşte ca sursă de inspiraţie pentru piesele sale: „Afară-i vopsit gardu', înăuntru-i leopardul”. Este vorba, evident, despre spectacolele „de magie” (scamatorie, prestidigitaţie, hipnoză, truc organizat etc.). Ce poate fi mai palpitant decât atât? O femeie, introdusă într-un fel de sicriu, este despicată în două cu un fierăstrău, şi — totuşi! — capul şi picioarele ei (separate) se mişcă, însufleţite de o voioşie impasibilă; o sumedenie de săbii se înfig într-o cutie, în care e o femeie (aceeaşi) şi iat-o apoi, nevătămată, zâmbind triumfător adoratorilor; pe lângă toate astea, femei arse, femei dormind pe cuie, cărţi de joc apărând de cine ştie unde, capete retezate de o ghilotină „ad-hoc” şi câte şi mai câte minunăţii (miracole, deci) care te ţin cu răsuflarea tăiată. „Lume, lume, veniţi să vedeţi…!” şi de aici vorbind serios începe greşeala filmului. Pentru că acest „veniţi să vedeţi” se traduce pe ecran prin dezvăluirea tuturor efectelor (iată, asta e şmecheria!) şi filmul începe atunci să fie foarte trist. De ce era oare nevoie să ştim cum poate fi tăiată — repede, practic — o femeie în două? Sau cum dispare şi apare un om în timp ce, chipurile, arde? S-a năruit dintr-odată o lume (nu, nu suntem naivi, ştim că miracolele nu există; dar ar trebui să nu uităm că există copilăria) şi în schimb, ce ni s-a dat? Câteva explicaţii elementare, am aflat deci secretele unor trucuri ieftine şi am fost obligaţi să punem punct unui vis.
Toate aceste motive subiective pot fi contestate.
Ştiu. Le.apăr cu intrarsigenţa absurdă a omului care îşi păzeşte o amintire. Dar chiar, judecând la bani mărunţi (recte „critici”), ce am văzut? Un fiIm făcut în maniera misterelor lui Méliès, dar fără fantezia lui cinematografică, un film care încerca să instaureze o atmosferă de teroare şi suspense ca în filmele lul Hitchcock, apelând la muzica orientală şi semiobscuritate, în sfârşit, un film în care câţiva meseriaşi ai circului au consimţit — de ce, oare? — să-şi semneze condamnarea la moarte. Cui prodest?" (Dinu Kivu, Cinema nr. 4, aprilie 1968)
