Acea «veche inferioritate ciocoiască», în virtutea căreia «am preferat stăruitor produsele streine, adeseori mai proaste decât ale noastre» — cuvintele îi aparţin lui Arghezi, şi n-au trecut încă 14 ani de la tipărirea lor — se exercită nu numai în privinţa „produselor" propriu-zise, ci şi a unor teme pe care le credităm mult peste solvabilitatea lor... O astfel de temă este aceea a aeroportului — temă pe a cărei canava americanii au brodat câteva filme, unul mai convenţional decât altul; temă pe care — la aproape un deceniu de la ultimul „aeroport" văzut pe ecranele noastre — o (p)reia creator (adică adăugându-i câteva „sosuri” locale) scenariul lui Mihai Vasilescu.
Numai o vădită „pană de inspiraţie" scriitoricească l-a determinat cred pe Francisc Munteanu (de obicei şi scenarist al propriilor filme) să se oprească asupra unei asemenea poveşti şi să ne servească un film(uleţ) căruia, preţ de o oră şi jumătate, nu ştii ce să-i admiri mai mult: mărunta abilitate cu care copiază (pe dos uneori) scheme ştiute sau nonşalanţa enunţiativă — înlesnind un contact pur tangenţial (adică fugar şi epidermic) cu problemele enunţate.
Povestea pare concepută după tipicul: el este ea este ei sunt. Deci: el este (co) pilot de cursă lungă, ea este (probabil) arhitectă, din această cauză (care cauză?!) ei sunt supăraţi şi gata (sau aproape gata) divorţaţi. Intriga sentimentaIă se compIică (dar ce se mai complică !) cu una profesională: în timpul unui zbor periculos (furtună deasupra Vienei, fulgere, trăznete, zgâlţâieli) el — deşi numai copilot — preia comanda fără consimţământul pilotului-comandant (deci insubordonare — revoltă pe Bounty!) şi salvează aeronava de la o catastrofă pe cât de iminentă (în intenţia scenaristului) pe atât de improbabilă (ca realizare cinematografică).
În relatarea acestor întâmplări — derulate liniar, fără umbra vreunei intenţii de construcţie dramaturgică — fiImul, asemeni picturii de gang, aduce o anume exactitate a notaţiei: este exactitatea suficienţei, a mulţumirii de sine — opacă, dacă nu ostilă conotaţiei.
O meteahnă mai veche a filmelor mai noi aIe lui Francisc Munteanu se face şi aici simţită din plin: planul doi e ca şi inexistent, aeroportul Bucureşti-Otopeni pare o liniştită gară de provincie. Bucureştiul seamănă cu oricare alt oraş din România, iar imaginile au frumuseţea unor ilustrate.
Dacă filmul pare cât de cât firesc, faptul se datoreşte actorilor: Vladimir Găitan, Gheorghe Dinică, Gheorghe Cozorici, lon Dichiseanu, Constantin Diplan — prea buni pentru a nu se face remarcaţi şi în partituri minore... O excepţie fericită: personajul interpretat de Marin Moraru (singurul dintre actori la care poţi vorbi de interpretare); dar scheciul pe care-l susţine marele actor are o valoare strict autonomă şi, cu retuşuri fără importanţă, poate fi adăugat aproape oricărui film românesc contemporan.
Se poate, deci afirma că platitudinea filmului rămâne intactă — şi nu-i nevoie să fii un obişnuit al Tarom-ului pentru a-ţi da seama că munca de pilot pe un ROMBAC-111 (sau Super One-Eleven, cum scrie pe fuselajul superbeIor aeronave) presupune (şi implică) mult mai multă răspundere şi complexitate decât reuşeşte să „sugereze" acest Zbor periculos.
