E de remarcat, în
Vremea zăpezilor, o justețe a replicii, care nu e doar folclorică, lexicală — în acest sens, dialogurile lui
Fănuş Neagu şi Nicolae Velea n-ar fi decât reversul ţărănesc, de baltă, al truculentului „slang" eugenbarbian — ci, în aceeaşi măsură, şi psihologică, deci structurală. Autorii cunosc nemijlocit câmpia Bărăganului — e limpede asta — observația lor are spontaneitate şi franchețe. Notația exactă, sesizantă, o certă bogăție umană a povestirii şi, până la un punct, o anumită coerență stilistică, dovedesc, încă o dată, că autorii “Cantonului părăsit”, respectiv al “Porţii”, nu sunt simpli făcători de „literatură ilustrativă”, ci doi scriitori, mai precis doi povestitori autentici, întregi. Le spun anume povestitori, pentru că nu le pot spune „dramaturgi”, decât cel mult fragmentari, „puitori” în pagină ai unor sâmburi, ai unor enunțuri de dramă, fără capacitatea deocamdată — de a desfăşura drama Există, nu neg, presupuneri şi virtualități dramatice în scenariul
Vremii zăpezilor: de la alternativa chiaburească a lui Morogan, la drama „închisă” a lui Achim (viabilă doar cât e „închisă", mocnire cu iz psihanalist), la dilema familie-datorie a lui Pavel Pavel. Din păcate, însă, toate aceste premise nu se dezvoltă, nu se adâncesc, şi mai ales nu se revarsă în matca unui conflict (social) determinant, revelator, semnificativ. Până la urmă, — şi e suficient să fim atenți la recapitularea „vinovăţiilor”, a motivelor, în confruntarea decisivă dintre Pavel şi Achim — totul se dizolvă într-o polemică aproape abstractă sau, în orice caz schematică, între „tot ce e nou, înaintat” şi nişte „oarneni care urmăresc să ţină satul închistat în normele vieții din trecut” (citatele, cu eleganța lor expresivă, sunt din programul la Festivalul de la Mamaia). Polemica e abstractă deoarece abstract rămâne mereu punctul de vedere „cooperaivist” al lui Pavel; acesta se mulţumeşte cu o ideologie subînţeleasă, cu o atitudine permanent moralizatoare, „paternalistă” (chiar el, reprezentantul „noului”, al „înaintatului”), pe când la Morogani acționează cel putin câteva argumente explicite, „mentalităţi învechite” dar funcționale, vii, concrete. În consecință, printr-un proces paradoxal, Moroganii se consumă unul câte unul, ard la flacăra rece şi ascunsă a unor „teze” pozitive, constructive, dar fără relief şi nehrănite cu realitate. Nu vom susţine noi, astăzi, aşa cum s-a susţinut în istoria artelor, că drama (sau tragedia) nu se poate ănfiripa, nu-și poate aprinde nobila văpaie decât în palate şi printre eroi de os domnesc. Pe de altă parte însă, ar fi de prisos să căutăm dramei contemporane în afara unei anumite nobleţi, în sens figurat, se-nţelege, în afara unei anumite măreţii: problematică, în caractere, în conflict.
Dacă în proza lor literară atât Fănuş Neagu cât şi Nicolae Velea se disting — pe lângă vivacitatea şi incisivitatea verbului — printr-o îndemânatică şi rapidă penetraţie în interiorul moral al personajelor (ca doi luntraşi de pe Dunăre, care ajung din câteva lovituri de lopată la locul ţintit) viziunea şi temperamentul regizorului
Gheorghe Naghi nu prea fac casă bună cu concizia, cu concentrarea limbajului, cu economia mijloacelor ,de expresie. Dimpotrivă, aproape tot timpul se manifestă, la Naghi, tendința opusă: aceea de a dilata şi dilua imaginea vizuală, în sensul spectaculosului, uneori colorat idilic, pastoral (ca-n secolele XVI—XVII). Altfel, cum am explica, de pildă, chiar la începutul filmului, inutila fugă „în sine” a Giei, între pereţii unui şopron inexplicabil, pentru ca femeia să ajungă exact de unde a plecat? Sau cine ar putea imagina o „alegorie” mai edulcorată, mai botezată cu apă de trandafiri, decât în scena domestică a bunului, sensibilului preşedinte Pavel Pavel, care nu contemplă doar galeş perechea-simbol de turturele sau de hulubi gânguritori, ci o şi desenează cu graţie într-un bloc-notes? Autenticității fruste, lacome, „pragmatismului” încontinuu fluturat de Morogani, ce le opune, ca rep de intimă omenie, Pavel Pavel? Doi paşi de cha-cha în interiorul său rustic! Interior dominat — ah, simbolurile! — de fotografiile tuturor Moroganilor, în poze caracteristice: de aceasta, ca într-o lugubră dramă de familie a lui O'Neill. Urmărind spectaculosul, efectul vizual uşor „estetizant”, se arată, la rândul lui, episodul rostogolirii butoiului cu molan, după cum aparițiile şi dispariţiile Panțaulei justifică întrucâtva „misterul”, dar nu anulează falsitatea, lipsa de sens a acestui personaj postiş, supt din deget.
Totuşi, deruta principială şi stilistică a regizorului îşi atinge punctul culminant abia în secvenţa finală, unde — uitând exuberanța anterioară, neglijând indicația ironică, zeflemistă în continuare, a scenariştilor şi preferând pe nepusă masă o imagine şi un limbaj descărnat, grav, de documentar — Naghi înalță celui mai abject dintre personaje, lui Achim, un soclu de statuie tragică, şi încă într-o angulație â la Visconti sau â 1a Cacoyannis. Incongruența, absența rigorii, disproporția între efect şi cauză sunt evidente, şi din două, una: ori filmul se consideră fără sfârşit, ori sfârşitul e al unui alt film, care a putea începe, eventual, în clipa când milițianul dresează cuvenitul proces-verbal. Ţipătul „tragic”, de bocet, al Atenei (în ciuda numelui, un personaj hilar) izbucneşte cu ipocrizie, nelalocul lui, în atmosfera forțată, descumpănitoare a ultimelor fotograme, care mistifică astfel semnificațiile, răstoarnă morala fabulei.
Aş fi nedrept însă dacă nu i-aş recunoaşte lui Gheorghe Naghi un anumit simț al umorului, mai exact, al detaliului umoristic, al hazului gros, episodic: îl demonstrează convingător şi prin propria contribuție actoricească. De altfel, dacă filmul s-ar fi păstrat, în întregime, la platforma unei comedii de moravuri sau a unei satire rustice — în direcția cărora converg şi țesătura intimă a scenariului şi vocația autorilor — am fi înregistrat poate un succes net. Pretenției şi ambiției de a fi o dramă cinematografică, însă, Vremea zăpezilor nu-i corespunde. De fapt, nici acum nu înteleg de unde şi în ce moment al elaborării a apărut această inutilă ambiție...
Să fie oare adevărat — aşa cum s-a spus cu reavoință — că o dată cu pretinsul sau realul faliment al lui Caragiale în domeniul dramei tărăneşti, şansele literaturii noastre de a produce asemenea drame tărăneşti s-au redus la minimum, s-au anulat ? Să fie oare un destin al literelor noastre ca, oricum ne-am întoarce, oricum ne-am suci, să ne-o ia mereu comedia pe dinainte?
