​Victorie la puncte

     Cronica muzicii de film la Ringul
     Gonind pe autostrada ultramodernă ca­mionul ultramodern purtând în el o femeie ultramodernă și simbolică (deci eternă) și doi bărbați mai puțin ultramoderni și mai mult bântuiți de trecut, camionul acesta, deci, este însoțit de o muzică-tăvălug ce pare să con­fere adevăratul ritm al secvenței, gonindu-și parcă eroul către destinul său, pustiind totul în cale, fără pauză, fără răsuflări inexplica­bile. Alcătuirea acestei muzici, structu­ră-matcă a partiturii, este definitorie pentru desfășurarea sonoră ulterioară: și în același timp, paradoxal totuși ca amplasare în dra­maturgia muzicală, este punctul maxim cali­tativ al partiturii filmului. Căci mai departe nu vom avea practic de-a face decât cu descom­puneri și reluări ale unor idei din această structură de bază: forța ei de impact nu va mai fi însă recăpătată. Muzica electronică de­sigur, scrisă de Adrian Enescu pentru Ringul, este din această cauză, sensibil inegală. Față de începutul revelatoriu, în care era îmbinat elementul (din nou) ultramodern (ritm trepi­dant, ducând către muzica rock, ba chiar disco) cu elementul de valoare simbolică și de aceea cu un mai crescut potențial drama­tic, seriile de efecte electronice, frecvent re­petate, ce-i urmează, par să-și piardă din ori­ginalitate, capătă o nuanță de „déjà vu” sau mai precis „déjà entendu” care nu este, de fapt lait-motivică, așa cum ar vrea să pară. De aceea surprinde în mod foarte plăcut aus­teritatea sonoră a secvențelor din lagăr: dis­creția folosirii efectelor în această zonă, chiar dacă ele sunt aproximativ aceleași, se relie­fează prin liniște, contrastând pregnant cu teribilul zgomot din restul filmului.
     Dar „zgomot teribil” este foarte departe de a fi o sintagmă peiorativă, în cazul de față. Ba din contră, ea se relevă a fi o concepție asupra coloanei sonore, gândită mai mult ca oricând ca o „orchestrație”, așa cum o dorea într-o anchetă anterioară Adrian Enescu, ce colaborează aici, în deplină egalitate de drep­turi și creativitate, cu un maestru al acestui compartiment al gândirii cinematografice, in­ginerul de sunet. A. Salamanian. Întreaga co­loană sonoră este o amplă, complicată țesă­tură de muzică de cadru, urlată prin mega­foane, și muzică originală, din ce în ce mai mult deschisă spre spații interioare, ale me­moriei, dintre zgomotele în vârtejuri ale bâlciu­lui și dialogurile șuierate, gâfâite, răcnite, or­chestrate parcă și ele. Muzica filmului — cu excepția primei secvențe și a cântecului din final, asupra căruia am serioase îndoieli în le­gătură cu justețea plasării în context — de­vine pe parcurs o savantă îmbinare între mu­zica de cadru ce apare din ce în ce mai stres­antă (fără ca să se schimbe, de fapt) prin creșterea tensiunii dramatice din bâlciul deșertăciunilor și trecerile, surprinzătoare chiar, în elemente ale structurii originale și originare, descompuse tot mai mult. Îmbinare-motor a unei coloane sonore de o rară complexitate.
     Ringul este în mare măsură și un film de auzit, de ascultat: fără „partea de paradă” cedată urechii, el și-ar pierde, fără îndoială, o bună doză de dramatism, dramatism elaborat cu multă luciditate și în retorta acestei „orchestrații” care este coloana sa sonoră.