― Ai, dragă Viki Marinescu, 31 de ani de Televiziune din care 28 în funcția de redactor producător la Studioul de Filme TV, pe care l-ai și condus timp de aproape douăzeci de ani.
Mi-amintesc, însă, că la venirea în Televiziune, în 1966, spuneai că nu vei rămâne în această instituție decât maxim un an. Ce te-a determinat să muncești nu un an, ci treizeci? Știu că ușor nu ți-a fost, filmul fiind cel mai complex și costisitor produs al Televiziunii.
― Da, n-a fost ușor. Și piesele de teatru — de care te-ai ocupat îndelungă vreme — se realizează într-un proces de producție destul de asemănător. Proces ce presupune cultură profesională solidă.
Și apoi, am venit cam în același timp în Televiziune și am lucrat, o vreme, cam același gen de emisiuni: culturale. Eram umăr la umăr și eram considerate niște „achiziții”! Alături de loana Bogdan.
― Ei, să nu exagerăm!
― Ba, da! Dar ce m-a făcut să rămân este complexitatea muncii, marea varietate de personalități, domenii, posibilități și probleme. Eu sunt o luptătoare și această complicată muncă m-a captivat. Și apoi în facultate, încă, spuneam că am observat că, mereu, îmi aleg drumul cel mai greu.
În plus pentru spiritul constructiv, creator din mine a fost, aici, un câmp larg de acțiune. Teoria mea — și practica — afirmă că fiecare drum parcurs trebuie să lase în urmă o construcție. Cât de mică, dar construcție să fie. Și mai e ceva: partea sisifică din mine. Pentru că e sisific să o iei periodic de la capăt, cu alți șefi, cu alți colaboratori, cu alte echipe, cu alți colegi, în alte condiții.
Cu eforturi permanente! Cu ce risipă de energie, inteligență și inventivitate! Și, de multe ori, cu deznădejde, cu iubire! De fapt, pe scurt, iubirea și sufletul zidit în „construcții” sunt secretul. Ele țin zidurile în picioare.
Trebuie să-ți iubești filmele pe care le produci sau la care lucrezi, ca pe propriii tăi copii.
Nu, n-a fost deloc ușor. Unele seriale m-au „băgat” în spital. Unele filme mi-au dat luni de zile de insomnii. Unii șefi m-au adus în situația să. mă gândesc să renunț. Și să plec.
― Unde?
― La „televiziunea concurentă”, cum spunea Tudor Vornicu. Serios vorbind mai erau instituții de cultură și personalități care mă cunoșteau. Și, mai ales, foștii mei șefi care, după ce plecau îmi mai păstrau o amintire plină de aprecieri. Chiar și activiștii. Dar lucrasem și cu Octavian Paler și cu loan Grigorescu și cu Valeriu Râpeanu, ca vicepreședinți. Mai erau și alții care mă prețuiau, de exemplu cei din Radio.
― Oricum, n-ai plecat.
― N-am plecat pentru că ar fi fost păcat de tot ceea ce învățasem. Ani și ani am stat, până noaptea târziu, în Televiziune pentru a stăpâni toate genurile de probleme și subtilitățile meseriei. Și vorba unui proverb: „Toate meseriile sunt bune dacă sunt făcute cu pasiune”. Cu pasiune și seriozitate studiam tot ce ținea de subiectul unui film. Un colaborator, mi-a spus odată: „dumneata ai doctoratul în acest subiect?” Nu; nu-I aveam, dar nici nu puteam să fac observații și recomandări fără a avea autoritatea cunoștințelor.
― Mi-amintesc, că ai intrat destul de repede și în coproducții.
― Da, prima a fost o prestație pentru o firmă belgiană despre obiceiurile de Anul Nou, în Bucovina. A urmat o coproducție cu Franța, într-un serial
Dosarele secrete ale tezaurelor. Noi am participat cu istoria tezaurului de la Pietroasa (regizor, din partea română — Dan Necșulea). Au urmat două coproducții cu Televiziunea Austriacă (
Impresii din Maramureș și
Adevăratul Dracula) și o colaborare cu o firmă din Canada, tot despre Dracula. Asta era în anii 1971-1973.
― A fost util pentru tine, profesional, vorbind.
― Da, m-am verificat. Eram în linie cu ei. În 1974, de exemplu, aveam în plan și o coproducție „Belá Bartók, în România”, cu Televiziunea Ungară. La sfârșitul tratativelor pentru contract, care s-au desfășurat 3 zile la Budapesta și unde se afla și directorul economic Alex. Șercăianu, colegii unguri, versați în colaborări cu televiziunile germane au spus că i-au invitat pe șefii lor să mă vadă. „Trei producători occidentali nu ne-ar fi adus atâtea argumente profesionale ca fata asta au spus ei”. Mă dusesem, într-adevăr, ultra pregătită. Coproducția nu s-a realizat din cauza drepturilor de autor ale muzicii lui Bartók care costau foarte mult. A fost păcat. Pregătisem producția unui superb film. Cu Dan Necșulea, regizor din partea română.
― Dar ai avut și alte coproducții?
― Da ca șef, de data aceasta. Am coordonat coproducția
Omul european (8 episoade, din care 4 conțineau referiri la România);
Delta Pelicanilor, o coproducție cu BBC, Bristol și care mi-a adus aprecierea realizatorului Alan MacGregor, care mă considera o autoritate profesională; o coproducție cu TV Asahi
Serenadă pe Dunăre ― film artistic, în două părți; un scurt metraj artistic, realizat pe ideea mea, cu Franța (Fr 3 și CSM Productions).
― Cam câte filme artistice ai realizat ca producător?
― Sunt 10 lung-metraje artistice realizate în televiziune, serialul
Lumini și umbre, echivalent a 17 lung metraje, câteva seriale documentare, sute de documentare, serialul de animație
Oacă și Boacă (39 episoade), ca și coproducțiile amintite. Dar avem și 9 seriale artistice realizate în baza de producție a cinematografiei, 6 lung metraje de ficțiune și câteva zeci de documentare comandate Studioului „Alexandru Sahia”.
Numai colaborarea cu CPC (Centrul de Producție Cinematografică, București) însumează, între 1973-1989, echivalentul a 4 lung metraje anual, adică media planului pe un an, al unei case de filme, din acea perioadă.
În fapt, cam 100 km de film util și câteva sute de material filmat. Dar până la filmul final e un drum lung și spinos.
― În „Dicționarul cineaștilor” ești inclusă ca producător, scenarist, realizator, dialoghist.
― Da. Sunt coautor la scenariul filmului artistic de lung metraj
A doua variantă (regia Ov. lonescu), am scris dialogurile, la filmul artistic
Din nou împreună (regia G. Cornea), am ecranizat pentru TVR romanul „Francisca” de Nicolae Breban (regia Petre Sava-Băleanu) și am realizat o serie de documentare și programe TV, singură sau în colaborare.
Documentarul despre balada Miorița, de exemplu, m-a salvat de la o dare afară, pe motive de dosar; cel despre
Rezervația națională — Domogled, l-a convins pe Constantin Petre, directorul general că nu voi părăsi țara niciodată și m-a lăsat să merg la o vizionare la Hamburg, cel intitulat
Portret de om mi-a dat satisfacția unui premiu ACIN. Sunt multe de spus.
Sunt multe de spus și despre abnegația, profesionalismul și dăruirea colegilor care mi-au stat alături în mare parte din acest timp: Nadina Rudeanu, Vasile Alecu, Mihaela Crețulescu, Stelian Tăbăraș, dar și
Bob Călinescu, Dan Necșulea, Vlad Bâtcă, Boris Ciobanu, Carmen Dobrescu, Nicolae Niță, Constantin Chelba, Viorel Sergovici, Cristina Brătescu, Veronica Jucătoru, Stela Nacu. Ei sunt câțiva — cei mai stabili — din marele angrenaj care se pune în mișcare pentru a produce eventualele motive de mândrie de mai târziu. Festivaluri, premii, recunoașteri sunt sărbători care vin pe valul unui imens și necruțător malaxor Perpetuu.
― Știind că ai fost implicată în această muncă uriașă cred că ai motive să nu regreți că n-ai plecat din Televiziune.
Ai oferit ce aveai mai bun și presupun că ești bucuroasă.
― Cred că am avut mereu un înger păzitor alături și am convingerea că Destinul meu este Televiziunea.
