S-a anunțat că
Adrian Petringenaru face un film după romanul lui
Dinu Săraru „Niște țărani”. Remarcabilă promptitudine, căci cartea a apărut de curând. Remarcabilă idee, căci e o carte de densitate epică și originalitate lirică, în care plasticitatea narației are valori evocatoare substanțiale.
E o tragicomedie istorică. În procesul uriaș de socializare a satului, undeva, în câmpia olteană, o alveolă se opune, stagnând. E o așezare îndărătnică (se și numește Cornul Caprei). Năiță Lucian și Pătru cel scurt, eroii, folosesc toată înțelepciunea ancestrală, toată șiretenia dobândită în vremuri mai apropiate, toate mistificările posibile, căptușite, adeseori, cu o ironie dură, calculată la rece, ori cel mai autentic umor natural pentru a rezista — și aici e comedia încăpățânării lor. Dar procesul înnoitor și fluxul general al civilizației sunt necruțătoare: temeliile de case puse de Năiță Lucian sunt măcinate de ploaie și vânt, socotelile de măruntă chiverniseală se spulberă. Pătru cel scurt moare crâncen și iute, într-o singură noapte, scăldat în sudori, mintea lui refuzând să înțeleagă și să accepte, tragedia fiind a patriarhalismului opac, a încercării de a trăi în continuare «cum apucaseră ei, cum știau ei», cu o surzenie inocentă și o orbire candidă față de convulsiile întregului univers.
Toți oamenii acestei interesante povestiri sunt bătrâni — ori îmbătrâniți prematur: singurul tânăr, Gheorghe, fiul lui Năiță Lucian, fuge din casa părintească la oraș. Pe cerul mereu sur al existenței țăranilor se văd doar astre întunecate — grija, teama, suspiciunea — nu strălucește mai niciodată steaua dragostei. Până și în metodele celor trimiși să lumineze cugetele de aici, neconcordante cu principiile declarate — se insinuează amenințarea, abuzul de putere, bătaia. În această celulă umană veștejită, colectivizarea va pătrunde ca un balsam regenerator.
E, probabil, că viitorul film va avea cea mai puternică sursă de inspirație în tipologia cărții, în psihologiile uneori admirabil construite, rareori sumare ale protagoniștilor. E cert că o parte din savoarea literară va fi greu de conservat pe peliculă. Căci autorul aude fulgul căzând pe zăpadă, vede cum ploaia se întoarce împotriva omului, simte în nări mirosul acrișor, unic, al fumului ce se ridică din gunoaiele arzânde primăvara, și toate aceste însemne ale unei literaturi adevărate n-au cum trece în imaginea vizuală.
Dar e totuși la mijloc mâna unui regizor tânăr și s-ar putea să fiu în eroare cu afirmația de mai sus. Și ar fi bine.
