...Să înmulțești numărul anilor de pușcărie - 12 - cu zilele - câteva mii - și pe acestea cu secundele - milioane - ca să afli ce? Până unde se va întinde suferința? La începutul anilor ei de detenție Lena Constante a practicat această matematică a ororii nu pentru a-și omorî timpul atât de crâncen suspendat acolo, ci pentru a-și da curaj, pentru ca nu cumva să uite vorbele „sfârșit”, „capăt”. Există în lunga confesiune cu care se identifică filmul tânărului Thomas Ciulei Nebunia capetelor (producție Ciulei Films - ZDF - HFF München - Editura Video București) o tulburătoare terapeutică a îndurării chinurilor, nedreptății, fricii, mizeriei, foamei, singurătății, umilinței. Artista, astăzi în vârstă de 87 de ani, cu chipul „lucrat” ca un peisaj răvășit de furtuni, dislocat de rădăcinile copacilor ajunse la suprafață, a acceptat să vorbească în fața unui aparat despre „închisorile ei”. Fără extrapolări excesive, fără multe trimiteri la istorie. Cine nu le știe le poate afla și singur din capitolul numit „procesul lui Lucrețiu Pătrășcanu”. Mărturisirea de acum este a unei „evadate”. „Evadare tăcută” se numește, de altfel, și cartea Lenei Constante. Afiăm un secret. Nimeni nu a dat de el, nici torționarii. Închisorile pot avea și ascunzători. După ce a trecut prin obsesia foamei, după ce a scăpat „visul întoarcerii acasă”, de „nebunia capetelor” - într-o vreme vedea peste tot, pe cimentul celulei, în coltucul de pâine, în cârpele murdare, mutre rânjind - femeia care nu se jucase niciodată cu cuvintele, le cheamă în ajutor. Spectatorul care ar nimeri la un astfel de film din întâmplare, pe la mijloc, ar putea să creadă că distinsa doamnă își povestește amintirile. Vorbe avea berechet - spune ea timp mai bine să nu pomenim. A trecut la treabă. și-a construit, în minte, poezii, povești pentru copii, piese de teatru cu intrigă și replici încâlcite, ca să-și dea cât mai multă bătaie de cap, de lucru. Chiar și privitorul țintuit în scaun de la începutul filmului se poate lăsa furat. Demnitatea evocării topește, pentru câteva clipe, imaginea secundă a locului. Are însă grijă regizorul să ne trezească, să taie fluxul cuvintelor cu cadre ale sinistrelor culoare de închisori, ale ușilor dincolo de care știm că s-au nimicit vieți, ale străzilor pustii, cu acel metonimic plan-secvență al „magaziei de efecte” ale detenției, cizme, pături, haine scorțoase (imaginea: Antonio Pintus, muzica: John Cage). „Ce ai vrea să-ți mai spun?”, întreabă Lena Constante în final. Tăcere. Ce s-ar mai putea adăuga? Poate ar fi rândul nostru să ne spunem ceva. Dacă avem suficientă luciditate și bun simț pentru a privi cu silă tot mai deasa meschinărie și vulgaritate ce ne împresoară, dacă eventual, în absența filmului, am dori să mai luăm în mână cartea Lenei Constante să fim cu băgare de seamă: s-ar putea ca acum paginile ei să ne frigă.
