Pe 27 mai sărbătorim 100 de ani de la venirea cinematografului în România. Consemnată de ziarul bucureştean „L'Indépendance Roumaine”, a cărui redacţie a găzduit prima proiecţie a „senzaţiei zilei”, apariţia noii arte în ţara noastră se petrece simultan cu marile capitale ale lumii: la Madrid evenimentul avea loc pe 15 mai 1896. Tot ca în Spania, primele producţii cinematografice autohtone sunt datate 1897. Întâietatea i se datorează lui Paul Menu, operatorul local care a filmat primele actualităţi în România.
Cercetătorii începuturilor cinematografului la noi continuă să găsească detalii inedite despre primele spectacole cinematografice despre primele pelicule autohtone.
De un imens ajutor în clarificarea împrejurărilor în care cinematograful a apărut pe meleagurile noastre au fost materialele filmate găsite în arhive sau de rudele pionierilor, dar şi cuvântul scris. Încercăm să vă reamintim prin articolele publicate în acest grupaj de începuturile noii arte în România de temeritatea pionierilor care se cuvin omagiaţi cu această ocazie. Memoria marilor noştri regizori plecaţi dintre noi este vegheată de Uniunea Cineaştilor care a propus ca unele străzi să capete numele lor: Victor Iliu şi Ion Popescu Gopo în Bucureşti şi Jean Negulesco în Craiova.
Stabilisem în 1956−1957 data exactă a primelor proiecţii cinematografice în România (27 mai 1896), ecoul acestora în presă, şi depistasem documentele de arhivă ce atestau evenimentul. După opt ani, în 1964, şi după alţi opt în 1972 reluam problema, studiind mai atent structura programului inaugural, încercând o identificare a demonstratorului şi avansând ipoteza non−apartenenţei acestuia la grupul de operatori Lumière, pornind de la faptul că o bună parte din benzile proiectate la Bucureşti nu aparţineau producţiilor casei lyoneze şi că eroul acestei întâmplări spre deosebire de toţi cei ce i-au urmat — nu face vreo referire la legăturile sale cu Lumière.
Era atunci, la începutul anilor '70, momentul în care cercetările unor colegi (în primul rând I.I. Cantacuzino) şi investigaţiile proprii diversificau imaginea primului an de cinema în România şi extindeau aria spectacolelor de cinema din acest an la mai multe oraşe din ţară, explicitau repertoriul şi nominalizau pe cei ce au introdus „minunea secolului” în România: Carré, Janin, Delattre, Bonheur. Evident, în acel moment şi peisajul primilor ani de cinema din ţara noastră căpătase alt relief, de la primele proiecţii publice, la primele filme autohtone (mai 1897) şi apoi la primele documentare ştiinţifice, cele din anii 1898-1900 (întâlnirea cu Paul Menu, nonagenarul părinte al cinematografiei pe care o nesperată şansă a istoriei filmului din ţara noastră, aş zice un miracol, făcea să-l avem ca martor în faţa camerei de luat vederi; descoperirea, senzaţională, a negativelor originale la filmele profesorului Marinescu însemnau şi ele în acel moment alte evenimente de excepţie).
Datele acestea, reper pentru istoria cinematografiei naţionale, consemnau un remarcabil sincronism în acel început al cinematografiei noastre cu ceea ce se petrecea în restul Europei, dar şi contribuţii originale, incluzând un anume grad de prioritate; ele semnalau prezenţa unor cineaşti veniţi de pe alte meridiane în România, dar şi numele localnicilor care au ilustrat pe acest meridian, pentru prima dată, activitatea cinematografică, un Paul Menu, C. Popescu, Gh. Marinescu, Al. Bolintineanu şi alţii. Datele acestea s-au impus treptat conştiinţei publice, ca repere de bază ale istoriei cinematografului în România. Şi nu a fost deloc simplu a ajunge la acest rezultat, împotriva informaţiei preluate „după ureche” şi în lipsa unor lucrări de mare tiraj şi largă răspândire, capabile să le pună la dispoziţia cititorilor „civili”, dar şi a celor care, deşi legali prin preocupări de film, abordau accidental istoria începuturilor cinematografului în România. Şi mai dificil a fost să impunem această informaţie conştiinţei specialiştilor de pe alte meridiane, chiar dacă existenţa unei reviste de specialitate în limba franceză (RRHA) şi a unui compendiu de istoria cinematografului românesc în limba engleză (cel datorat Manuelei Cernat), o consemnau, chiar dacă contribuţia româneasca la editarea unor lucrări internaţionale — enciclopedii şi dicţionare de specialitate — s-a extins în mare măsură în ultimele decenii.
Aşa se face că în anul Centenarului Cinematografiei mondiale 1995, de exemplu, în acelaşi spaţiu cultural, cel francez, putem întâlni laolaltă informaţia exactă, cu indicarea de surse şi corelări judicioase (ca la Bernard Chardère „Romanul fraţilor Lumière”), ignorarea totală a fenomenului, prezentarea spaţiului României cinematografice a anului 1896 ca un pustiu ce nu cuprinde nimic între Budapesta şi... Constantinopol („Atlasul siturilor Lumière” de N. Fouchere în revista Génériques, 2/1995) cât şi reiterarea unor date eronate, de mulţi ani corijate de istoricii noştri (ca în cartea lui Jean Ritteaud Huttinet „Cinematograful primilor ani” ce reţine luna august 1896 ca moment al primei proiecţii publice de cinema la Bucureşti, în prezenţa suveranilor României).
Şi totuşi în ultimii 20−25 de ani, preocuparea de a investiga mai departe acel moment al începuturilor cinematografului în România, de a clarifica aspectele rămase încă în umbră nu a încetat, ci a devenit odată cu apropierea Centenarului, din nou, de prim−plan. După Dejan Kesanovic, care, încă din 1973 stabilea relaţia dintre proiecţiile din lugoslavia şi cele de la Bucureşti, un alt cercetător sârb Srdjan Knezevic dezvoltă recent în revista «1895» cercetarea şi ne lansează provocarea de a o extinde şi noi pentru a şti mai multe despre André Carrè, cel care prezentase spectacole cinematografice la Belgrad şi Bucureşti în anul 1896. În acelaşi an centenar cercetările legate de stabilirea catalogului Lumière întreprinse de colegii de la Lyon şi de la Bois D'Arcy ne deschideau calea identificării altor filme Menu realizate în 1896 decât acea defilare pe Calea Victoriei, considerată până nu de mult singura filmare păstrată din epocă. Descoperirile locale, în primul rând negativele originale ale filmelor Marinescu, dar şi repere arhivistice şi documentare ce ne permit astăzi să ştim mai mult despre domnul Schurman, celebrul impresar care a dus prima dată cinematograful la Bucureşti, şi despre existenţa, tot în anul 1896, în România a unor proiecţii cinematografice cu un aparat de tip american, existenţa astăzi, a unei repertorieri generale a benzilor Lumière prezentate în anii 1896−1898 în România, sunt doar câteva dintre rezultatele obţinute de investigaţia perseverentă. Dar, Doamne, câte aşteptări, cât efort consumat uneori fără ca din cernerea tonei de nisip să rezulte „grăuntele de aur”: am aşteptat ani de zile, am înfruntat numeroase refuzuri până să pot avea acces la fondurile de documente cu regim ultrasecret ale Poliţiei de siguranţă din România referitoare la controlul străinilor fără ca cercetarea întreprinsă după 1989 să aducă rezultatele scontate. Au trecut ani şi parcă un blestem a făcut ca satisfacţia descoperirii de noi documente să fie umbrită de dispariţia sau distrugerea altora. (Actul de naştere a cinematografiei în România, cererea primului demonstrator distrusă la operaţiile iresponsabile de casare; incunabule ale cinematografiei naţionale — originalele Marinescu şi piese de inestimabilă valoare — aparatul cinéphote şi chiar clişeele sale dispărute fără urme din chiar Arhiva de filme). Săpături fără rezultat în arhive de documente din Lyon, Paris, Nantes şi Viena pe urma unor fonduri înjumătăţite de conflagraţiile mondiale care au zguduit continentul. Dar iarăşi şi iarăşi mă întorc la acel început al cinematografului din ţara noastră, întreb documentele şi presa epocii, întreb descendenţii celor ce şi-au legat numele de acel moment (recent, o nepoată a lui Carré ne comunica existenţa, printre bunurile moştenite de la bunicul ei, a unui dar primit din partea regelui Carol I cu ocazia proiecţiilor de la Peleş), pun cap la cap firele unei demonstraţii menite să aducă mai multă lumină, mai mult adevăr în această cercetare.
Este o obsesie, este o manie? Poate. Dar de ea nu mă voi elibera decât în ziua în care cartea pe care mi-o doresc — „Cinematograful în România anilor 1896−1900” — va vedea lumina tiparului.
