Ultima premieră românească din acest an este
Sindromul Timisoara, un film cu o istorie complicată și prelungită. Prima variantă a scenariului scris de către ziariatul si criticul de film
Mihai Creangă și intitulat
Manipularea datează de acum zece ani. In 1999, Centrul Național al Cinematografiei îi acordă creditul financiar pentru a intra în producție. Se obține și sprijinul Euroimage. Apare și un producător francez interesat de proiect: Antoine de Clermont Tonnerre. Iar din partea română producția e asigurată de societatea Fadette. Și astfel se pune de o coproducție care urmează a fi regizată de către Nicolae Oprițescu, regizor din generația 70 care, cu doar două lungmetraje regizate în trei decenii, și-a creat reputația de om dificil, certăreț, care lucrează greu și nu întotdeauna inspirat. Lucrurile se confirmă și de aceasta data: prestația lui Oprițescu aduce Fadette în pragul falimentului și producătorul francez se vede nevoit să schimbe regizorul. Apare Marius Theodor Barna care începe prin a face modificări la scenariul lui Mihai Creangă și apoi începe să filmeze și să refilmeze. Din materialul realizat deja de Oprițescu (care, după unele surse, reprezenta chiar 50%) se mai pastrează o parte. Unele roluri trebuie schimbate pentru că actorii respectivi nu mai vor să revină pe platou. Timpul trece și
Sindromul Timișoara alias
Manipularea atârna ca o piatră de moară de picioarele producătorilor si ale Centrului Național al Cinematografiei. In acest sfârșit de an ea este azvârlită pe ecran.
Poate că toată această bucătărie de producție n-ar avea loc în economia acestei cronici, dacă întreaga istorie nu și-ar fi pus amprenta asupra filmului care s-ar fi dorit a fi o dramă politică. În decembrie 1989, un excelent fotoreporter francez, reputat pentru implicarea sa în zonele fierbinți ale globului, este trimis la Timișoara pentru a fotografia o banală nuntă folclorică. Dupa câteva zile izbucnește “revoluția” și aparatul lui de fotografiat curios și insistent deranjează Securitatea care îl lichidează. După câțiva ani, logodnica fotografului, și ea ziarista, vine la Timișoara pentru a înțelege ce s-a întâmplat și se lovește de aceiași securiști deveniți azi oameni de afaceri.
Așa cum sunt puse în pagină întâmplările, adevărata, reala tragedie de la Timișoara devine o poveste banală, superficială și lâncedă, cu personaje caricaturale și replici ilogice. Degeaba montajul amestecă diferitele etape ale acțiunii: prezentul cu trecutul, dar și întâmplările din 89 între ele. Asta nu dă ritm ci produce doar confuzie. Degeaba parte din material este filmat pe video cu camera în mâna, ca să para document. în alternanța cu interioarele împopoțonate ale omului de afaceri, fost și actual securist, fost colonel actualmente general, materialul video își pierde și el orice autenticitate.
Vazând filmul lui Barna, gândul mă duce la
Stare de fapt de Stere Gulea. Nu suferă comparație.
