Stele de iarnă, filmul scris de Mircea Herivan și regizat de
Cristiana Nicolae se ocupă de un fenomen interesant: sportul, fenomen extrem de complex, cuprinzând și elemente vulgare și elemente sublime, drame profunde dar și frământări abjecte. În sport, găsim atitudini de saltimbanc, dar și vitejie supraomenească; găsim orgoliu nemăsurat dar și generos spirit de echipă; găsim șmecherie publicitară, scamatorie de box-office, dar și real, înfocat amor de „fan” pentru „vedete”, găsim performanțe de tip vulgar, performanță, „scor”, măsurate exact, dar găsim și performanță de frumusețe pură, de stil, de eleganță, ce câștigă în fața juriilor olimpice o importanță egală cu aceea recordurilor cantitative. În sfârșit, pe deasupra acestor variate și complicate lucruri, mai întâlnim ceva. Ceva în legătură cu problema fericirii. A felului cum azi, un om nou vrea să dea o definiție nouă fericirii personale, fericirii intime. În ariile nobile ale societății noastre, sportul, fenomen eminamente spectacular, fenomen de masă, tinde să mai fie și (ba chiar mai ales) o sursă de plăceri intime petrecute în forul interior al fericitului. Pare paradoxal, ba chiar contradictoriu, dar rămâne adevărat că sportul e cu atât mai popular cu cât ajunge să fericească și pe cel care-l practică. Două filme recente au tratat patetic această situație:
Castele de gheață și
Vis de glorie.
În filmul
Stele de iarnă, e iarăși vorba de ciocnirea dintre aspectul public și cel intim al frământărilor sportivului. Eroul e un tânăr cam bătrân pentru competițiile sportive (are 38 de ani), dar care a rămas teribil de tânăr sufletește. El e lovit de mari nenoroace și supărătoare sentimente din partea camarazilor; dar... le înfruntă. Cu o vitează amărăciune, cu o nestrămutată dârzenie. Avusese rezultate proaste la ultima competiție internațională. Toți îl sfătuiesc să „se lase”, să se mulțumească cu vechiul titlu de „vice-campion” mondial și să se retragă din competiții. Dureros în toate acestea e că mai toată „solicitudinea” camarazilor cuprindea o mare doză, de secretă răzbunare pe succesele lui trecute. Acum el, slavă Domnului, devenise la fel cu ei toți. Ba chiar mai rău...
În acest film este vorba despre bob, un sport în care, ca și la cursele de automobile, primejdiile sunt multe și grave: la coborâre se atinge viteza de 200 km pe oră; iar în canalul strâmt și orb, promptitudinea reflexelor joacă rolul capital. Eroul nostru, deși e campion, nu e sportiv profesionist. E inginer, un inginer strălucit. În povestea noastră, el contează și pe un nou model de bob, imaginat și construit de el, pe care colegii și chiar fostul lui antrenor nu dau doi bani. Dar viteazul nostru merge înainte. Competiția internațională începe. Trei „manșe”. La primele două, timpul realizat de Rizea (așa se numește eroul) e lamentabil. În sufletul spectatorilor (din film, dar și din sală) două pronosticuri egale. Fiasco total, dar și — cine știe — poate un scor triumfal. Iar când cea de a treia manșă aduce un record strălucit, uimitor, spectatorul continuă să parieze de două ori: una — că Rizea dinadins nu voise, în primele două manșe, să arate ce poate; alta — că o făcuse nu din prudență, ca să pipăie mai bine condițiile pistei, ci animat de un gând foarte șiret, foarte inteligent. Voia să întrețină părerea proastă asupra calității mediocre a bobului fabricat după ideile lui. Știa că acest bob merge la sigur. Dar nu voia să epateze la primele două manșe. De ce? Cei ce se pricep în sport și în moravurile acestuia știu ce periculos e ca rivalii să creadă că ai mari șanse. Câte acte de sabotaj nu se comit uneori pentru a deteriora pe ascuns bobul (sau mașina) adversarului (slăbire de șuruburi, introducere de corpuri străine etc.) Dacă Rizea ar fi (cum spuneam) „epatat” din prima sau din a doua manșă, cine știe ce i-ar fi făcut rivalii săi noului său bob. În plus, construită astfel, povestirea mai are și avantajul de a-și mări efectul senzațional la triumful de la sfârșit.
Foarte mare importanță are, cum spuneam, faptul că acest dârz sportiv e „amator”; că meseria lui e aceea de strălucit inginer, că deci, cu toate aprigele sale ambiții, el păstra în sufletul lui dorința — de bună calitate — a amatorului, care urmărește nu numai recordul, ci succese de frumusețe, de eleganță fizică și morală. Adică acea preocupare de tip nou, adusă de civilizația umanistă de azi, care face din izbânzile sportive nu plăcerea de a „bate măr” pe ceilalți concurenți, ci de a realiza momente de secretă, intimă, sentimentală fericire. Asta, e mai ușor realizabil în sporturile de eleganță ca patinajul, gimnastica, săriturile de la trambulină sau tenisul. La bob, eleganța stilului are mai puține prilejuri concrete de a se manifesta. În schimb, am văzut cum oferă lesne ocazii unei eleganțe morale. O găsim în felul supărat dar reținut al lui Rizea, care înfruntă descurajărlie voite ale „camarazilor”. Acea „supărare reținută” a lui Rizea, jucată actoricește admirabil de
Val Paraschiv, este marea podoabă artistică a filmului
Stele de iarnă. Ea stăpânește întreaga problemă (ați văzut cât de complexă) a întâmplărilor sportive. Remarcabil, în ordinea emoției și sobrietății, este și finalul peliculei. După victorie, după stabilirea noului record al pistei cu bobul conceput și construit de el însuși, eroul rămâne singur, în peisajul gol. Nici nu-l vedem bine, căci se îndepărtează. Dar îl vedem pe băiețelul lui care execută în jurul învingătorului un fel de balet ritual. Ca să vorbim limpede: băiețelul țopăie de bucurie. Și este foarte, foarte frumos.
Nu mai vorbesc de perfecția plastică — pe ecran lat — a coborârilor cu bobul și a atmosferei de iarnă. Și dacă ne gândim că filmările de bob (la 200 km pe oră) nu-s lucruri lesne de realizat, ne dăm seama de meritele excepționale ale operaterului
Gabor Tarko.
