Nu încercaţi să o definiţi pe Stela Popescu; nu o să reuşiţi. Stela Popescu se ocupă, cu consecvenţă, să ne deruteze. Să fie mereu alta decât cea la care te gândeşti. Să ne ofere, la fiecare câţiva ani, o surpriză. Ne-a învăţat, la început, când juca drame la teatrul braşovean, cu ideea că ştie să iubească tragic şi să moară frumos pe scenă: o vedeai în rătăcirile Ofeliei şi în zbaterile Annei Karenina.

Dar Stela Popescu a decis,exact atunci când ne convinsese de haruriie ei dramatice, să-şi întoarcă talentul, ca o mănuşă, pe partea cealaltă, şi a irumpt pe scena revistei: adio Ofelia, trăiască starul nr. 1 al revistei româneşti. Dar tocmai când inimile — foarte multe! — ale publicului amator de divertismente lejere erau zdrobite, tocmai când box-office-ul îi urcase pe culmi ameţitoare — cum ne place să zicem când e vorba de culmi — Stela Popescu a fluturat cu mâna un crud «adio» (sau, mă rog, un ambiguu «Ia revedere») revistei şi şi-a întins braţele, talentul şi ambiţia spre Brecht. Spre Machiavelli Spre Mihail Sebastian. De pe scena Teatrului de Comedie bucureştean, actriţa a dat elegant cu tifla celor care o snobaseră pe vremea revistei şi a arătat ce poate: să zboare dintr-un colţ în celălalt al genului dramatic, să joace totul, fără să uite o clipă că Stela Popescu are obligaţia de a vrăji întotdeauna, de a aduce întotdeauna zâmbetul pe buze, de a face pulsul să-şi sporească bătăile, de a face ca viaţa să-ţi pară mai colorată.
Dar pentru că scriu pentru o revistă de cinema, o să spun totuşi că relaţia filmului cu Stela Popescu a fost — cred eu — ingrată. Săracă. Fărâmiţată. Vitregă. Stelei nu i s-a scris un rol pe măsură, nu i s-au arătat farmecele fotogenice (ci poate, mai curând, detaliile nefotogenice), nu i s-au exploatat virtuţile artistice, temperamentul, surâsul, acel «nu ştiu ce», care o face inegalabilă. A venit totuşi ceasul tovarăşi, să o exploatăm mai ca lumea. Exploataţi-o tovarăşi cineaşti, exploataţi-o pe Stela Popescu: în interesul comun, al ei, al naţiei şi poate mai ales al dvs.!!