Dacă ar fi să se refacă palmaresul documentarelor de la Mamaia, după gustul şi preferinţele fiecăruia, atunci aş acorda fără şovăire primul loc anchetei
A cui e vina? Asta nu înseamnă nici că neg frumuseţea reală, grandioasă a primului clasat — poemul
Spre cer — nici că trec cu vederea calităţile de ingeniozitate propagandistică şi verva altui important cuceritor de premii, reportajul de sinteză
Oltenii din Oltenia. Dar din aceşti trei laureaţi, filmul
Floricăi Holban mi se pare cel mai viu, cel mai omenesc, în autenticitatea sa — adică şi cel mai cinematografic, cel mai puternic ca documentar.(...)
În ce priveşte realizarea lui Titus Mesaros inspirată din creşterea impunătoarei hidrocentrale de pe Argeş, dincolo de frumuseţea şi măreţia impresionantă a filmărilor lui William Goldgraber, trebuie să subliniem încă un merit al filmului: forţa cinematografică a unei coloane sonore alcătuite în întregime din zgomote reale, cuvinte, îndemnuri, strigăte culese direct pe banda de magnetofon la faţa locului, în plină efervescenţă a muncii de construcţie. Absenţa comentariului nu numai că n-a supărat, dar a îngăduit crearea unei atmosfere solemne, dar lipsită de orice emfază, închegarea unui climat pătruns de admiraţie şi înfiorare, dar străin de ostentaţie retorică. Este un câştig însemnat pentru Studioul „Al. Sahia”, ale cărui producţii au fost adeseori îngreunate, în ultima vreme, de un comentariu livresc şi pretenţios, înţesat de formulări alambicate şi de figuri de stil pline de afectare.(...)
Cu asta ajungem la problema principală pe care vizionarea peliculelor lansate o sugerează — modul de asamblare artistică, de compunere a întregului, în documentarul nostru actual. Recunoscând toate meritele regizorilor şi operatorilor care au lucrat cele trei filme, nu trebuie să trecem cu vederea o anumită impresie de răceală sau chiar monotonie uneori, pe care o trăim urmărind unul după altul aceste documentare. Cadrele şi momentele izolate au o frumuseţe mai mare decât ansamblul, care nu izbuteşte să comunice, cu egală tensiune şi în acelaşi diapazon estetic, senzaţia de viaţă artistică organică.
Spre cer este cel mai unitar, din acest punct de vedere. Dar aici, omul viu, omul care munceşte este privit doar în fugă, pierdut ca un punct în marele peisaj industrial şi de aceea imaginile foarte impresionante, altfel, rămân destul de reci, nu sunt pătrunse de căldura existenţei umane.
Se discută foarte mult, de la o vreme, la Studioul „Al. Sahia” despre ideea artistică. S-a obţinut mult, în această direcţie, judecând după filmele pe care le consemnăm şi care sunt ferm structurate în jurul unei intenţii clare. Dar ideea artistică nu trăieşte numai prin consecvenţă logică, ea se dezvoltă într-un climat al său, într-o atmosferă vie, care-i aparţine numai, într-un sistem de relaţii şi referinţe original. În acest sens, documentariştii noştri mai au de străbătut o etapă, în efortul de organizare creatoare a unui material pe care au învăţat să-l extragă din faptul real cu virtuozitate.
