​Seraliștii

     Cronica documentarului 
     Prin ce poate depăşi un document valoarea lui strict informativă, imediată? Mai întâi prin­tru-un subiect care să conţină posibilitatea generaliziării, abstracţia. În cazul documenta­rului lui Copel Moscu, acest subiect există: tinerii mineri care termină liceul seral. Mo­dernizarea muncii în mină cere oameni in­struiți. O ilustrare de rutină ar fi dus la unul din filmeIe şterse, pe care le uiţi a doua zi, cu toate înghesuiala informaţiei. Seraliștii co­mentează concretul filmat, se ridică deasupra lui, în altfel decât prin obişnuitul text scris și rostit de speaker. E înregistrată o convorbire cu mai mulţi mineri şi montată de-a lungul filmului, dar nu sincron cu imaginea, ci acolo unde ajută imaginii să capete o valoare de sugestie, reverberaţie de sensuri, emoție.
     Lecția de astronomie. „Astăzi noi vom vorbi despre cosmos. Despre univers”. Vocea monotonă aminteşte cursanților că sunt fiii uni­versului. În imagine, lămpașele fiilor univer­sului străpung noaptea, bâjbâie drumul spre mine. Aparatul apropie fețe obosite, mâini tru­dite, unghii vineții. „E o muncă foarte grea. Dacă aveţi curajul să coborâţi cu noi...” Liftul se închide cu zgomot metalic; filmați prin uşa lui, oamenii par într-o cuşcă. În timp ce co­boară urmăriţi de aparat (imaginea Otto Ur­banski) glasul unui tenor urcă spre „Cellesta Aida”... Ironie? Secvențele ce urmează in­firmă presupunerea, demonstrând cu un rea­lism ce nu ocoleşte riscurile meseriei dar nici satisfacţiile ei, că „şi minerii sunt oameni. Si ei trebuie să înveţe”. Nu ca pe vremuri când se zicea că trei calităţi se cer minerului: „Să fie tare, mare şi prost”. Azi îi vedem în labo­ratorul de fizică sau urmărind la telescop, constelaţiile. Din nou vocea doctă... „Facem parte din planeta... Din galaxia... Metagataxia­... Din universul vizibil. Există şi un altul, invi­zibil?” Întrebarea nu-şi află răspunsul din carte ci printr-un montaj de portrete şi crâm­peie de conversaţie filmând pe viu acest uni­vers invizibil. Greu de adus pe ecran, dar iată-l: sufletul minerului.
     „Când să te mai ocupi de o fată? Dimineaţa mă scol, mă îmbrac, fug la lucru şi mă întorc, mănânc, mă schimb, fug la şcoală, apoi abia am timp de o votcă”. În clasă, după orele de abataj, pierdut printre galaxii şi teoreme, unul moţăie, dar profesoara pretinde să-i conjuge corect „je ne sommeille pas”.
     Afară, la soare, în puţinul răgaz, stau cu ochii rezemaţi de perete şi visează un răsărit la mare. „Îmi închipui că e ceva foarte frumos. Ca o imensă bucurie”. În excursia mult aşteptată, soarele nu apare, e o zi cu vânt şi bărci răsturnate. Tinereţea ar trebui să le ţină de cald, imaginaţia să le prefigureze „câmpii asire...” Întorşi acasă, „Micul prinţ”, citit cu voce tare îi poartă spre alte planete. „Noi iubim pământul... Îl avem pe haine, în par, pe buze...”
     Floarea micului prinț era unică, pentru că el o îngrijea în fiecare zi... „N-aş schimba pi­chamerul pe stilou”. „Chiar de-aş fi fugări, nu m-aș duce din mină”. Poezia filmului se naşte nu din racordurile literare ci din proza vieţii, din osmoza firească între aspirații și realitate, munca istovitoare şi înnobilarea ei prin cultură. De fapt racordul îl face fiecare din noi: regizorul sugerează cu discreţie, inteligenţă, umor, n posilibități.
     „Je suis heureux”, repetă conştiincios un elev ce nu pare a depăşi sensul imediat al cuvintelor. Dar tu, care ai cântărit timp de zece minute, asprimile existenţei de miner, îți aminteşti ca o concluzie, afirmaţia unuia: „Chiar dacă aş fi fugărit, nu m-aş duce din mină”. Și-l crezi. Asta e arta documentarului: să te facă să crezi.