„Sania albastră” – cronică de film

     Nu știu de unde a pornit ideea acestui în­cântător film de vacanța. De la fantezia fee­rică a serbărilor zăpezii, de la un vers frumos cu un El și o Ea rătăciți în țara-de-azur „le bateau bleu” o cântă Jean Claude Pascal, „pasărea fericirii” o cheamă Maetterlinck, „Sania albastră” îi zic Fănuș Neagu — Vintilă Ornaru și Ioan Cărmăzan cu echipa acestui vis al unei zile de iarnă printre brazi, schiori, piscine și deșteptări salutare. Dacă ar fi rămas doar idila dintr-o frumoasă vacanță montană — poate destrămată sau prelungit, în orașul în care neaua e repede întinată — Sania... ar fi fost doar divertismentul cine-muzical, variantă '87 a unei alte dragoste la zero grade, dar el vrea — și bine face spună și altceva, renunțând ades la vorbe în favoarea sugestiei vizual-muzicale. Un sub­text în genul: nu tot ce zboară — pe schiuri — e dragoste adevărată; trebuie să știi să renunți, dar sa rămâi cu ochii deschiși, în continuare pentru că, în ciuda șlagărului lansat cu suc­ces de Aura Urziceanu „Nu întreba ce e iubirea”, tinerii noștri din poveste se întreabă, bine fac că nu se iau, puștește, după apa­rențe. Aparențele sub forma unei declarații — asigurări la telefon — („Eu te iubesc, Adriana!”) fără acoperire, însă. „Da, dar uiți să vii la întâlnire”, îl sancționează, deocam­dată doar telefonic, prea iubita, mult neglijată. Aparențele sub forma unui joc copilăresc de-a ușa batantă (ce scenă frumoasa tan­dru-hazoasă glisează acolo. între pereții de sticlă, cu un Ea și un El ce nici nu știu cum se numesc); sau joacă de-a tăvălugul, pe pâr­tia cu schiori și costumați la Carnavalul zăpe­zii, o joacă de-a uite-o nu e, căciulița roșie, oscilând între un antrenor plin de aplomb și relații și un lungan timid („sunt doar un înce­pător”) înduioșător de ridicol când iese în fus­tița ca de scoțian după o baie neprogramată în piscina hotelului. Ce părea serios, cu carte de vizita reținută la banchetul organizat în cinstea antrenorului și a logodnicei lui că­ciulița roșie în căutarea adevărului despre dragoste — se destramă după o explicație fil­mate de sus, din cabina telefericului, cu cei doi prinși în mrejele unei situații fără altă ie­șire decât despărțirea. Ce părea joacă, o distracție de sezon, se leagă temeinic pentru că — zice tot cântecul rezoneur al întâmplărilor — sania albastra există, cine o vede e fe­ricit, dar trebuie să știi s-o porți această sa­nie, ea nu te duce chiar singură în țara mult-visată.
     Lirism în stare pură, cu puține, dar sugestive momente epice, — Fănuș Neagu nu rareori face cuvântul-vrajă să povestească stări și asta e de ajuns unei echipe de cineaști talentați. Aici prozatorul-poet s-a întâlnit cu regi­zorul-poet, Ioan Cărmăzan, poet al „dinăun­trului”, — al stărilor mai complicate desigur mai profunde în Țapinarii și Lișca, mai copi­lărești în Sania..., dar tot din interior pornită ca să devină un singur — mare — sentiment. Iubirea cea de toate zilele, nu doar de aurite festine, fie ele culminate cu ananas. Și un alt poet al vizualului, Marian Stanciu face tran­sparente ca apa sentimente uneori confuze fata intenționează — dar nu e încă pregătită — să se despartă de un logodnic ce nu știa să iubească, ci doar să dea asigurări ori să poruncească. Ori sentimente încă tulburi, zorii a altceva, deocamdată doar prietenie tandra, „amitie amoureuse” cum i se mai zice, dar care treptat-treptat își găsește drum sigur spre sania iubirii. Ingeniosul operator fil­mează cu frenezie din sanie, din mână, din cabina telefericului, de pe scaunul teleschiu­lui, de unde nimerește mai bine, o hârjoană cu bulgari sau cu alai de carnaval al zăpezii, măști amuzante, risipă de vitalitate, vervă, umor (aici și replica devine mai vioaie, mai colorată, mai tinerească). Totul pare permis într-o fantezie pe zăpadă, chiar și filmarea si­luetelor oglindite în bazin cu capul în jos, de ai impresia că proiecționistul a ațipit, ca în HelIzzappoppin. Chipurile interpreților au un eclat special, ninsoarea pare cernută cu gra­ție, dintr-un nor artificial, peste o sanie bă­tută în pietre prețioase ca în basmele lui An­dersen. Un Orwocolor o peliculă Azomureș, ce poate face minuni dacă cel ce-o mânu­iește... și dacă cei ce-o prelucrează în labora­toarele de la Buftea (anonimi harnici despre care nu se prea știe mult înafară...). Sunt și melodiile — desigur, unele mai inspirate, al­tele mai obișnuite ale tânărului compozitor Dan Creimerman — versurile Eugen Rotaru. Un debut în muzica de film ce merită reținut. Ca și apariția atât de cinematografică, dega­jată a Aurei Urziceanu în scena de la restau­rant când se amuză copios de situația creată.
     Cu sinceritate, naturalețe tinerii interpreți — mai spontan Bogdan Stanoevici, mai re­zervată ușor misterioasă, interiorizată așa cum îi cere rolul, Diana Gheorghian și, într-o compoziție plină de haz, Leni Pințe-Ho­meag.
     Un film de vacanța venind după filmul de școală și de succes al anului: Liceenii. Și va­canța cu farmecul ei.