În felul său,
O scurtă poveste e una dintre cele mai nobile întreprinderi din cinema-ul românesc recent: o încercare de a-i uimi pe copiii de azi, care le-au văzut pe toate, cu lucrurile care se puteau face în animație înainte de apariția computerului.
Radu Igazság a adunat laolaltă peste 40 de animații românești, cât mai diferite ca tehnică, stil și tematică, a căutat să le grupeze cât mai atractiv și, prin formula de prezentare — o conversație între un Povestitor (
Horațiu Mălăele) și un computer sceptic numit Virus (Cosmin Seleși) a încercat să intre pe lungimea de undă a publicului țintă. E discutabil dacă a și reușit — sau dacă avea vreo șansă de reușită: dacă Igazság a sperat vreo clipă că în inimioara de culoare verde-Shrek a spectatorului său țintă s-ar mai putea găsi loc și pentru Cocenel („Eu sunt Cocenelcenel-cenel...”) sau că invitația „de-a mânca și de-a bea pe săturate alături de țăranii lui Brueghel” sună deosebit de tentant în urechite elfine ale cuiva învățat să decimeze orci alături de eroii din
Warcraft, atunci mă tem că imaginea lui despre copilul modern e ușor nerealistă. Ceea ce nu înseamnă că filmul lui nu e întru totul binevenit, ca demers de recuperare a spiritelor locale sub tutela cărora, de bine, de rău, s-au format vreo două generații de copii, înainte ca Hollywoodul să-și cucerească poziția actuală de unic formator. Mihaela, Pusy, Pin-Pin, Dixy și Doby. Oache, Scăpărici și Omide. Dacă numele astea nu vă spun nimic, atunci mergeți sănătoși la
Shrek (și transmiteți-i „muie” din partea mea). Dar dacă ele au vreo semnificație în mitologiile dumneavoastră private, atunci sculați, voi oropsiți ai vieții, voi copii ai anilor '70-'80— sculați și mergeți la film. Toată lumea e acolo.
