Cunoscut ca operator documentarist, iar mai apoi ca scenarist şi coregizor de film artistic, Vladimir Popescu-Doreanu semnează — pentru întâia oară singur — un film de aventuri care ne solicită interesul:
Runda 6.
Încercările de până acum în domeniul filmului poliţist au fost ratate de cineaştii noştri, intriga lor naivă, construcţia lor anacronică împiedicându-le să-şi atingă scopul.
Portretul unui necunoscut, ca şi
Pisica de mare au nemulţumit. Scenariul acestuia din urmă, compus de către acelaşi Popescu-Doreanu (atât textul scris cât şi cel vorbit) era de o calitate literară şi cinematografică îndoielnică. Şi totuşi, devenind în
Runda 6 autor atât al scenariului cât şi al regiei, tânărul cineast a realizat o dramaturgie abilă, la care s-a adăugat un efort de echipă remarcabil, ceea ce a făcut din acest film, un film interesant, bine ritmat şi mai ales modern interpretat.
Acţiunea
Rundei este cuprinsă între începutul degringoladei fasciste şi declanşarea în ţara noastră a insurecţiei armate inspirate şi organizate de către Partidul Comunist. Acesta nu este însă un film de război. E un film „de culise”, în care primul plan nu e violentat de episoade tari, în care pistoalele licăresc de puţine ori, trag de şi mai puţine dăţi, iar strigătele şi efectele sonore tradiţionale sunt filtrate de o coloană de sunet concepută ca o coordonată complementară a acţiunii. Spuneam ca nu avem de-a face cu un film de război şi trebuie lăudat efortul autorilor
Rundei de a capta atenţia spectatorului prin mijloace inedite, refuzându-şi procedeele facile legate de dantelării pirotehnice ori de false momente de suspense. Nu i se poate aduce o caracterizare mai exactă filmului (credem noi) decât afirmând că vizionăm o peliculă în care regizorul şi-a privit cu obiectivitate şansele, a intuit efectele maxime ale unei naraţiuni construite fără mari pretenţii şi a realizat un film de aventuri în care ambiţiile nu întrec posibilităţile de realizare, care rezolvă epic, cu supleţe şi cu stricteţe, numai ideile esenţiale. Nicio clipă regia nu tinde să sugereze mai mult decât îi îngăduie scenariul şi avem, ca spectatori, bucuria de a urmări un număr redus de întâmplări, dar angajând multiple sensuri.
Filmul ţinteşte cu precizie demascarea fascismului. E adusă în scenă reţeaua de spionaj menită să acţioneze în eventualitatea înfrângerii militare a Germaniei hileriste, pe teritoriile ţărilor din sud-estul Europei. Paralel cu campaniile de presă furibunde şi ameninţările cu fatidica „armă secretă”, fascismul organiza reţeaua (numită convenţional „Runda 6”) a cărei preocupare de căpetenie urma să fie sabotarea guvernelor ţărilor proaspăt eliberate ori ieşite din coaliţia fascistă, pregătirea condiţiilor pentru o încercare de reinstaurare a regimului fascist, printr-o eventuală acţiune militară de gigantice proporţii.
Popescu-Doreanu a creat un personaj „înzestrat” cu toate datele fascistului notoriu, dar, în acelaşi timp, remarcăm că eroul său cinematografic e compus cu originalitate, regizorul şi interpretul nu s-au mulţumit să facă apel la tiparele devenite clasice, ci l-au conceput cu un anumit rafinament. Doctorul Koch e fiara stilizată, bestie laborioasă ale cărei resorturi intime funcţionează cu exactitate matematică. Din arsenalul său de procedee nu lipsesc surâsul maliţios, umorul şi chiar farmecul spontan. Credem că nu exagerăm afirmând că în interpretarea lui
Kovács György, Koch este un tip cinematografic demn de reţinut şi care poate sta alături de realizările unor cinematografii cu tradiţie.
Împotriva „Rundei” acţionează atât forţele patriotice, aflate în plină pregătire a insurecţiei armate, cât şi o seamă de elemente cinstite din aparatul poliţiei. Mănunchiul de acţiuni paralele e serios complicat prin apariţia spionilor englezi şi asistăm (deşi aceasta e numai o impresie, întrucât episoadele se petrec, în marea lor majoritate, fără noi, într-al doilea plan dramaturgic) asistăm deci la o interferare de linii, suntem chemaţi să urmărim pasionanta luptă pentru zădărnicirea „Rundei” şi regia a ţinut seama de un element ignorat în lucrări de acest gen: creşterea receptivităţii spectatorului mediu la intrigile poliţiste, capacitatea sa de a discerne rapid verva sa hrănită de cele mai bune producţii ale acestui popular gen.
Devenite clasice, „poantele” filmelor poliţiste cuceresc rapid aderenţa publicului, amator la orice vârstă de literatură de aventuri, iar utilizarea lor, în continuare, nu mai e de conceput. Ele dispar din filme şi acest fenomen aduce cu sine o neistovită căutare a noului.
Runda 6 menţine o mare parte din procedeele filmelor de aventuri şi nu se... aventurează să propună altele noi — ceea ce e de semnalat şi de regretat — , dar în schimb creează cu succes şi cert spor de interes, un al doilea plan de acţiune — pregătirea insurecţiei armate, care conferă secvenţelor centrale semnificaţii mai largi, spectatorul fiind solicitat să înscrie „jocului” poliţist într-un context major. Naiv descrisă în
Furtuna, insurecţia se presimte aici în fundalul acţiunitor centrale. Luarea puterii se dovedeşte a fi fost nu o ieşire — cinematografic spectaculoasă — în stradă, ci o bătălie complexă, dusă pe fronturi multiple, cu un duşman înarmat cu un verificat spirit distructiv. Tensiunea din finalul filmului e rezultatul nu numai al montajului ingenios, ci al logicii dramatice, dintr-odată spectatorului impunându-i-se ideea că a urmărit nu numai un clasic duel spion-poliţie, ci o încleştare patetică, punctată de suspensii — ţintind atingerea unor ţeluri majore.
La capitolul deficienţelor nu putem să nu semnalăm momente ceţoase, excesiv complicate, în care foarfeca monteurului şi muzica de coarde nu suplinesc fiorul istorisirii. Personajul Agopian (interpretat cu suculenţă, de
Ion Finteşteanu) e construit după date schematice. Plăcute apariţii,
Ilinca Tomoroveanu (Laura, fiica lui Agopian) şi
Ion Dichiseanu (Alex) se menţin pe o linie de interpretare modernă, redusă însă la proporţii modeste de partitura prea sumară şi uneori convenţională care le-a fost rezervată la scenariu, cuplul alunecând pe alocuri în sentimentalism. Palid şi cu o pondere minimalizată în acţiune e îndeosebi Alex care, fără să-şi fi dezvăluit adevărata identitate de luptător antifascist, putea să-şi ilustreze mai pregnant forţa şi ingeniozitatea.
Runda 6 reactualizează necesitatea turnării unor filme poliţiste de înalt nivel, demne de a se înscrie în competiţii mondiale de vervă pasionată şi spirit. Mai există un drum de parcurs pentru a ajunge aici. Cineaştii noştri, mai receptivi la cerinţa noutăţii, a originalităţii, nu trebuie să se limiteze la investigarea unor subiecte facil dramatice de război, ori din trecutul îndepărtat. Ei trebuie să oglindească (ori să imagineze) episoade contemporane. Filmul poliţist nu se poate sustrage dezideratului unanim: o cinematografie modernă, legată de cele mai bune tradiţii ale artei româneşti, dezbătând fenomenele actualităţii.
