Cunoscut mai întâi ca poet și scenarist (filmul propus de el, Să mori rănit din dragoste de viață, rămâne — în aria cinematografiei noastre contemporane — un model al genului), afirmat apoi ca regizor al unor lung-metraje documentare de montaj (dintre care aș aminti doar unul: Recorduri, lauri, amintiri, semnificativ pentru evoluția cineastului), Anghel Mora debutează — în sfârșit! — cu un film artistic de lung metraj, căruia îi semnează scenariul și regia (co-semnătura lui Șerban Marinescu, în dreptul scenariului, are o valoare pur afectivă și, tocmai de aceea, nu afectează în vreun fel principala caracteristică a filmului care rămâne unul „de autor”: cu tot ceea ce această sintagmă implică „pour le meilleur et pour le pire”).
„Debutează” e, așadar, numai un fel de-a zice — căci Anghel Mora s-a dovedit, de mai multă vreme, un cineast format, căruia filmul de-acum nu face decât să-i confirme, deopotrivă, profesionalismul și vocația. Rezervă la start îl readuce pe autorul său într-un spațiu predilect: „this sporting life” căruia cineastul încerca să-i dese(m)neze configurația și să-i sondeze adâncimile atât în filmul de diplomă Aur cât un nasture pe piept — de fapt, o parabolă cu „bătaie” mult dincolo de limitele subiectului cât și în sus-numitul Recorduri, lauri, amintiri — care, prin cele mai izbutite momente ale sale, se dovedise o interesantă tentativă de «recuperare semantică a imaginii filmice» (traducând în termenii unei largi accesibilități strania — și, dacă vreți, elitista — poezie a efortului).
Nu altceva, în raport cu zisa tentativă, își propune Rezervă la start... Cineastul „se repetă” — dar în termenii unei ecuații artistice, de astă-dată —, iar miza filmului său este readucerea în discuție a raportului dintre conținut (citește viață) și formă (adică disciplinarea, prin asceză, pe care-o presupune cu necesitate orice activitate de performanță).
Problematica filmului se epuizează, cred, în două direcțli — citite, amândouă, cu o intonație discret interogativă: în ce măsură izbutim să semănăm (și să ne păstrăm fideli) imaginii pe care ne-o formăm despre noi înșine? (vezi personajul antrenorului); și: cât, dar mai ales cum, autodisciplina (asumată, cum spuneam, ca un necontenit exercițiu de perfecționare) încorsetează viața, trădând-o sau/și deformând-o? (vezi personajul Simi).
De aceea, dincolo de cvasidocumentara directețe a privirii cu care cineastul urmărește (și filmează) seriile de antrenamente ale eroilor săi (patru băieți ce se pregătesc pentru campionatul mondial de pentatIon), filmul lui Mora va fi unul al stărilor secunde — surprinse cu acuitate și redate convingător, într-o fecundă „disonanță” cu simplitatea esențializată a tramei...
Să nu ne lăsăm, deci, înșelați de aceste „jocuri mecanice” la care — mereu și mereu — antrenorul își supune „băieții”: prin accentuarea progresivă a efortului, ele ajung să răscolească înseși străfundurile personalității fiecăruia dintre ei — a antrenorului, implicit aducând la suprafață gesturi, vorbe, comportamente care, în cele din urmă, îi definesc și le diferențiază caracterul. În acest sens, semnificativ mi se pare faptul că — similari până la elementaritate și uniformizare, în timpul antrenamentelor —, cei patru (re)devin, tot mai accentuat, ei înșiși în starea de după antrenament: oboseala venind ca o tristețe a trupului, după bucuria efortului.
