Promisiuni româneşti – Bora Bora

     Debutul în arta a şaptea, Bora, Bora, semnat de Bogdan Mirică, un nume de care se va mai auzi cu siguranţă şi când steaua unora dintre tinerii cineaşti de azi va apune, aduce într-un format mai puţin obişnuit (un scurtmetraj) o dramă rurală, cu incidenţe tra­gice şi multiple săgeţi ironice, ghidate de un simţ satiric bine stăpânit. Actorul Alexandru Potocean, interpretul lui Ion Ion, nu-i aşa, ca şi Bora, Bora de unde vine titlul filmului, se identifică perfect cu naivul dus de nas de consăteanul pus pe căpătuială cu etnobotanice cultivate la hectar, fapt ce nu poate scăpa vaj­nicei poliţii locale, dar şi unei dăruite reporteriţe, reprezentantă emblematică a mijloa­celor de comunicare în masă, care se implică total în fiecare eveniment, indiferent de an­vergura şi semnificaţia lui. Condus cu mână sigură pe nisipurile mişcătoare ale scurtmetrajului, Bora, Bora cucereşte prin simplitate şi coerenţă, prin eficacitatea discursului, deloc subordonat unor convenţii de tip postmodernist – aparat fixat pe poziţia spectatorului de teatru, eliminarea aleatorie a timpilor morţi şi proliferarea neprogramatică a altora, expandarea deloc explicită a reacţiilor psihologice fundamentale etc., etc. –, prin cons­truc­ţia bine elaborată a haosului determinant al tragediei, nu lipsită de unele asemănări cu Reconstituirea lui Lucian Pintilie. De altfel, cred că un studiu comparativist ar constitui un bun exerciţiu de aplicare analitică pentru două extreme în timp ale filmului românesc (1969-2011), dar şi pentru două întâmplări, care, sub aparenţa faptului divers, pot da naştere la interpretări extrem de interesante pentru perenitatea unor teme în spaţiul cinematografic naţional, dar şi pentru subconştientul colectiv cinematografic care se poate materializa identic în opere ivite la un interval de aproape jumătate de secol.