Acum câțiva ani, în cadrul examenului meu de licență, un profesor din comisie, pesemne nemulțumit de răspunsurile mele corecte la întrebarea „cum a influențat sunetul dezvoltarea cinematografului universal?”, se ridică greoi de la catedră, face câțiva pași prin sală și chiar înainte să termin de vorbit, mă întreabă sfidător: „bine, bine, dar știi care este singurul film românesc tras în priză directă?”.
Rămân confuz. Mă uit la ceilalți membrii ai comisiei, mă uit la colegii mei, dintre care unul nu știuse să numească niciun film realizat înainte de anii ’60, mă uit la dânsul și ridicând din umeri zic: „păi, mai toate filmele noului val”. „Nts, înainte de ’89,” spune domnul. După câteva clipe de tăcere spun, destul de sigur pe mine, „
Reconstituirea.” Nici acest răspuns nu-l mulțumește.
Îmi mai aloc câteva momente și derulez în minte cursurile de istoria filmului românesc, care în acea perioadă erau ținute de o doamnă împătimită de interbelic și ale sale brizbrizuri galante, alături de care nu parcursesem filmele românești mai departe de începuturile anilor ’50. Constatând că nu voi ieși cu bine din această capcană, zic simplu „nu știu.”
Atunci, plin de satisfacție, respectivul domn, rostește cu dulceață pe buze titlul
Proba de microfon. Bineînțeles, mă gândesc eu, bineînțeles că asta e piatra care răstoarnă carul.
Proba de microfon e unul din acele filme pe care generația anilor ’70 (din care respectivul domn face parte) îl consideră sfânt. Un film hip, un film al unei generații beat socialiste, delectate cu Cico și Eugenia, călătorii la Constanța și amenzi în CFR.
E un film al alternativilor, al boemei vechi. E povestea lui Nelu (
Mircea Daneliuc), cameraman la televiziune, care, alături de partenera sa Luiza (
Gina Patrichi), e trimis în Gara de Nord să ia interviuri moralizatoare celor prinși fără bilet în tren. Printre „infractori” se numără și Ani (
Tora Vasilescu), o tânără fără serviciu, fără părinți, fără buletin de București, aflată într-o continuă vânătoare de bani pentru a-și întreține fratele alcoolic.
Între Ani și Nelu se leagă un anume ceva. O legătură pe atât de episodică și complicată, pe atât de intens-amară. Cu mijloacele celui mai direct cinema (camera pe umăr, boom-ul ridicat la cer), Nelu și echipa pornesc în căutarea acestei Ani prin țară și descoperă pe parcurs tot felul de complicații care, în loc să-l îndepărteze de ea, îl trag și mai aproape.
Ce e cel mai frapant la
Proba de microfon, lăsând la o parte particularitățile sale tehnice sclipitoare, atât de atipice în producțiile românești ale vremii, e aerul acesta de deșertăciune. De tărâm al asocialilor, al marginii. Atât personajul Nelu, cât și regizorul Daneliuc, care în această situație sunt „jucați” de unul și același om, par să aibă o fascinație nețărmuită pentru această piesă din sistem care nu este conformă, anume Ani.
Forța cu care tânăra refuză conformitatea, statutul ei semi-precar, îl determină pe Nelu să o urmeze fără îndoială. Daneliuc înfățișează pe ecran beatitudinea socialistă cu mare finețe. El pune în contrast individualismul cu societatea înțeleasă ca întreg omogen, ținut din scurt, sfărâmarea iluziei de relaxare a regimului în contrast cu elemente „dușmănoase”, vestice, precum celebrul album ”Songs of Love and Hate” al lui Leonard Cohen ascultat de Nelu și Ami după amor, sau productivitatea socială în contrast cu apatia, cu nonconformismul radical.
Am refuzat să văd
Proba de Microfon pentru mult timp. L-am refuzat pentru că-mi fusese impus, pentru că era de așteptat de la mine să-l fi știut, să-l fi apreciat ca pe o piesă de muzeu. Iar pentru că nu-l știam am fost taxat. Dacă asta nu e ironia supremă, nu știu care e.
Proba e orice numai piesă prăfuită de muzeu nu. E un film care, în ciuda refuzului său de a trăi solar-socialist, emană o viață lipsită de indiferență. Nu e un film fără iluzie, fără romantizare, dimpotrivă, abundă de fantezie. Însă fantezia lui e de nișă. Se adresează cunoscătorilor, ca să zic așa.
Pentru cei curioși, recomand două documentare surprinzătoare,
Probă de microfon/ Próba mikrofonu (1980) și
Cum să trăiești/ Jak zyc (1977) de Marcel Łoziński, ale căror corespondențe cu
Proba de microfon (1981) și
Croaziera (1981) de Mircea Danieliuc sunt mai mult decât incitante.
Cum să trăiești/ Jak zyc (1977) poate fi văzut aici, gratuit, legal, alături de o colecție impresionantă de filme poloneze pe platforma celor de la 35mm.online. (Emil Vasilache,
cinepub.ro)
Proiectul CINEPUB UNIVERSAL este finanțat de Centrul Național al Cinematografiei, cu sprijinul Uniunii Cineaștilor din România și Arhivei Naționale de Film.
