Ultimul film după I. L. Caragiale porneşte de la o schiţă pe cât de dificilă sub raportul transcrierii cinematografice, pe atât de ispititoare. Autorii (scenariul: Mircea Ștefănescu, regia:
Haralambie Boroş) rețin din textul lui Caragiale câteva elemente, le modifică, renunţă la altele, dezvoltă sugestii, totul în vointa de a zămisli din nou, pe ecran, în alte tipare, lumea scriitorului. În film, cuconiţa, cochetă şi onctuoasă, e gata să facă ochi dulci deopotrivă viitorului deputat şi băcanului (interpretat cu un umor truculent de
Dem Rădulescu); câteva notații acide fixează oportun atmosfera urbei în care perindarea la primărie provoacă ciclice schimbări de suprafaţă. Ambiţia e de a oferi fabulei un context mai cărnos şi, în acelaşi timp, de a concentra vitriolul. Satira vizează moravurile bâlciului politic de odinioară, caruselul partidelor „istorice", falsele lor intransigenţe şi opoziţii. În piaţă, discursurile concurente se suprapun, egale în pălăvrăgeală demagogică, montajul vertiginos amestecă scăfârliile conservatoare cu cele liberale într-o defilare la fel de zgomotoasă, detaliul de costum insinuează şi el, maliţios, înrudirile. „Înfruntarea" clanurilor subliniază ridicolul, exprimată printr-o licitaţie burlescă a delicateselor atât de râvnite.
Preferinţa pentru dilatarea liniei şi pasta groasă înscrie filmul într-o formulă stilistică pe care câteva încercări caragialeşti de până acum au experimentat-o. Caricatura îşi pune sigiliul încă din generic, când comentariul muzical, subtil, strecoară sugestii de flaşnetă. Însoţite de trompete gălăgioase, personajele, uşor groteşti, se mișcă cu o mecanică de marionetă (o stilizare mai decisă a jocului actoricesc ar fi rezolvat, poate, divergenţa lui cu convenţia cadrului plastic), se instalează în poze statuare imortalizate de fotograful târgului, evoluează într-o lume a cartonului, cu o policromie violentă de iarmaroc. Decorul lui
Bogos, inteligent stilizat, are pe alocuri scăpărarea ironică a desenelor lui Jiquidi, şi câte un detaliu poate sancţiona lapidar gustul fandosit al micului burghez: oglinda cu ramă barcă, alături de coarnele de cerb de pe perete.
Numai că invenţia pe datele schiţei se consumă câteodată la nivelul lucrurilor deja văzute, fără o lumină nouă, incomodată de secătuirea unei „găselniţe" ori de ostentaţia unei replici. Selecția nu vădeşte întotdeauna exigenţa cuvenită, așa că, pe alocuri, lestul gagurilor veştede şi al gratuităţilor împiedică.
Schiţa are, sub tonul sec, o zeflemea mustoasă şi, scrisă printre rânduri, o furie cu dinţii strânşi. Filmul reuşeşte, chiar dacă nu până la capăt, într-o operație spinoasă: șarja știe să capteze suculența batjocurii și indignarea pamfletului. Caragiale, ale cărui efecte bufone, cu mari virtualități filmice, se ascund adesea infinitezimal, rămâne o sursă prețioasă pentru film și orice formulă care tinde la o fidelitate de spirit se dovedește legitimă.
