Căldura este un film care se cuvine nu numai salutat, dar şi explicat cu precizie, ca unul dintre foarte rarele debuturi, atât de necesare cinematografiei noastre — are toate datele, tot farmecul, toate naivităţile şi toate incertitudinile catrenului de debut. Primul semn bun este că, chiar între coperţile pretenţioase ale unui lung metraj, aceste date se prezintă unitar. Ele poartă pecetea vizibilă a regizorului şi-I reprezintă în acest stadiu. Începând de la scenariu, al cărui co−autor este, împreună cu
Horia Pătraşcu, scenariu care nu „promitea mai mult”, cum s-a pretins în virtutea unui automatism polemic, ci era, cu diferenţe strict cantitative, exact ceea ce este filmul: o evocare plină de candori a câtorva crâmpeie în amintirile unui tânăr. Faptele capitale erau şi sunt reuşita sau nereuşita la examen, înţelegerea sau neînţelegerea părinţilor faţă de prima dragoste a junilor eroi, prima întâInire cu moartea, descoperirea prieteniei ş.a.m.d. Toate acestea erau şi sunt văzute în ipostazele lor ilustrative: iată cum se întâlnesc trei tineri în prima secvenţă — doi băieţi şi o fată şi fata rămâne cu altul decât cu cel pentru care venise, fapt care nu pare să aibă niciun fel de implicaţii, în afara aceleia a unei simple informaţii; iată-I pe tânărul avantajat căutându-se zadarnic pe lista celor reuşiţi la examen; iată-l apoi retras la ţară, asistând la ultimele clipe ale tatălui ş.a.m.d. Unele zone ale acestor evocări juvenile rămâneau în scenariu şi rămân şi în film uniforme, cum sunt scenele de militărie, inserate pentru a ilustra un sentiment de camaraderie, cu vagi tente de umor bonom sau de ironie inofensivă. La fel sunt şi scenele dedicate prieteniei civile dintre cei doi tineri care-şi disputaseră în surdină fata, pe ideea prieteniei care triumfă, făcând elogiul unui „prieten drag” dispus să ofere „un surâs, o povaţă”. Filmul are de altfel propriul său refren de muzică uşoară care întrerupe din când în când discursul narativ, pe ideea ca în dragoste şi prietenie „să păstrăm ce-am câştigat”, soluţia fiind indicată în titlu: căldură!
În schimb, unele momente căpătau şi capătă un neaşteptat relief dramatic, cum e cererea în căsătorie, Ia care se decide la un moment dat eroul, neajutorat în faţa unor părinţi opaci, inabordabili şi tiranici. În acelaşi spirit, afectând însă de data aceasta şi un subit snobism, sunt scenele din mediul rural cu tânărul căzut la examenul de la facultate şi devenit director de cămin cultural la ţară, unde sensibilitatea sa fragilă se izbeşte de duritatea ambianţei şi a unor oameni care nu-I înţeleg şi au o cinică şi obscură pornire de a i se împotrivi, de a-i face rău şi a-l lua în derâdere. Nu lipseşte însa printre săteni, undeva în planul doi, tăcută, o apariţie suavă, blondă care-I urmăreşte pe tânar cu priviri revelatoare — niciodată abordată, dar reprezentând într-un fel, prin muţenia sa pierdută în admiraţie, o satisfacţie dată orgoliului masculin al eroului orăşean, înconjurat astfel de un nimb de inaccesibilitate.
Dintre toate aceste inocenţe gentile — specifice, deşi nu toate fatale, debutului — se detaşează câteva semne ale unui spirit de observaţie sensibil şi pe alocuri cu momente de acuitate, îndeosebi în sensul surprinderii tarelor unor tipuri sau stări sociale. Astfel, pe fundalul în genere fad al tipologiei de prim plan, câteva apariţii episodice au pregnanţă şi chiar o savoare aparte, când e vorba de tipuri pe care, evident, autorul le iubeşte mai puţin şi în raport cu care devine incisiv. Este astfel un secretar de Consiliu caracterizat printr-o opacitate brutală şi onctuoasă, personaj care are un rol ceva mai întins, reprezentând spiritul autoritar rutinier şi obtuz. Dar chiar şi o apariţie de un singur cadru, a unui brunet la baia ostăşească, autoprezentându-se: „Sunt din Floreasca, băieţaş!” îi e suficientă autorului pentru a ne transmite o sugestie de caracter. Uneori, când aceste virtualităţi par să se organizeze mai cursiv, prind viaţă mici tablouri de o anumită suculenţă ironică, deşi regizorul oscilează mereu între discreţie şi grabă, cum e, de pildă, momentul tribulaţiilor unei bătrâne necăjite, mutată din casa veche de mahala într-un apartament nou, invadat de larma copiilor din cartier, cu robinete defecte şi cu geamurile trântite de curent. În sfârşit, ca o dovadă că riscul unei plafonări a posibilităţilor este încă îndepărtat,
Şerban Creangă încearcă şi sugestii mai de anvergură, mergând până la compunerea unei secvenţe alegorice — o şedinţă la ţară, pe pajişte, cu un ceremonial absurd. Masa de şedinţă, cu cana şi paharele de apă, devine un personaj important, purtat în postură de năsălie şi aflându-şi cu greu locul, până când oratorii îşi încep partiturile scrise de scenarist cu un condei acid. Regizorul se dovedeşte însă lipsit de exerciţiu. Efectete se degajă greoi, decupajul este aproximativ, reacţiile personajelor şi ale asistenţei sunt orchestrate global, în formă de cor, cu detalii de comportament inserate strident. Autorul este încă în stadiul când i se pare că simpla trimitere polemică e suficientă şi procedează ca într-o schiţă sau un scurtmetraj, fiind mai puţin atent la rezonanţa şi dialectica ansamblului. De aceea, pus în situaţia de a-şi finaliza sugestiile într-un lung metraj, cade pe nesimţite şi cu graţie, dar cade în convenţionalismul cel mai comun. Transformarea eroului o facilitează beţia singulară la care-I ademenesc cu perfidie ţăranii de lângă un cazan cu ţuică, prilej pentru regizor de a face risipă de mijloace expresioniste pentru a arăta toate reverberaţiile interioare ale acestui şoc cu alcool, dublat de o criză de conştiinţa. Intervenind şi vizita cu povaţă a prietenului rămas la oraş, faptul se transformă, surprinzător, într-o experienţă crucială de viaţă, suficientă parcă pentru a-l determina pe erou să devină sociabil şi să adopte o atitudine mai comunicativă.
Rarefiat ca substanţă şi incert ca modalitate şi limbaj,
Căldura ne propune totuşi cu convingere un gust şi, fără a defini încă un regizor, marchează destul de bine o înclinaţie stilistică. La un debutant, acestea ni se par semne preţioase: o anumită fineţe a spiritului de observaţie faţă de deformările în ordine morală şi socială, oroarea în faţa grandilocvenţei şi imposturii, căutarea unui ton scăzut, discret, o certă candoare reflexivă a tipologiei preferate. Prin distribuţia aleasă, în care remarcăm debuturile actoriceşti ale lui
Vladimir Găitan,
EmiIia Dobrin, precum şi prezenţa unui valoros actor tânăr din teatrul nostru Nicolae Volcz, regizorul nu ne dă deocamdată prilejul de a constata o creaţie sau o apariţie fulgurantă; dar, străin de orice cult convenţional al vedetei, el evită, prin graţia reală a actorilor aleşi, riscurile şi erorile curente. În fine, cu concursul unuia dintre cei mai buni operatori pe care-i avem, Tiberiu Olasz, Şerban Creangă traduce aceste opţiuni de gust în imagini aerate, transparente, străbătute de un lirism pur, ingenuu. De aceea credem că, dacă se poate merge şi de la formă spre conţinut, am putea admite şi evidenţa unui bun gust ca un punct de plecare spre artă. Cu condiţia ca, la rândul sau, studioul să dubleze disponibilitatea faţă de tinerii regizori prin diversificarea atentă a căilor de acces pe platouri, fără a se neglija, în drumul spre maturitate, scurtmetrajul, filmul−scheci şi bogata experienţă specifică a descoperirii, conceperii, structurării şi definitivării scenariilor.
