Faptele sunt cunoscute: la 24 august 1944 elevii Școlii militare din Radna primesc misiunea să apere defileul Mureșului în fața unei contra-ofensive a câtorva unități fasciste care încercau să spargă dispozitivul ofensiv al frontului nostru.
Faptele sunt impresionante: detașamentul, format din niște adolescenți cu instrucția încă neîncheiată, rezistă eroic unui dușman mult superior ca număr și armament, reușind să păstreze, cu prețul vieții, timp de o săptămână, până la sosirea trupelor române și sovietice, importantul punct strategic în ofensiva noastră eliberatoare. Glorioasa pagină de istorie a însuflețit câteva opere de artă: nobilul omagiu în piatră înălțat eroilor de la Păuliș de sculptorul Vida Géza, câteva sugestive documentare ale Studioului «Sahia» și ale Televiziunii și acum, ampla realizare a Casei de filme 5,
Pe aici nu se trece. Patos și măsură artistică, vibrație a evocării și rigoare a documentării definesc filmul scris de
Titus Popovici și regizat de
Doru Nastase. Scenariul pornește de la sursa reală și se întoarce la ea, după ce fantezia scriitorului completează câteva biografii existente, prefigurează alte caractere conflictuale. Printre care cel al unui tânăr compozitor, refractar la început oricărei idei de disciplină și violență, sau al prietenului lui, Petre, tip de acțiune și spontană dăruire — ambele personaje întregindu-se firesc în gestul eroic colectiv, după ce parcurg etape diferite spre înțelegere. Cei doi prieteni concretizează, prin destinele lor dramatice, dezbaterea de idei a acestui film de acțiune. Patetic recital al replicii ascuțit polemice, al opiniilor ritos confruntate (secvențele dintre Andrei și comandantul detașamentului, sau neînțelegerile dintre Petre și Andrei la începutul filmului), recital totodată și al acțiunii dinamice, spectaculoasa încleștare de forțe militare, de tinere energii mobilizate într-un sublim elan eroic.
Titus Popovici pare înclinat mai mult spre dezbaterea temelor filozofice ale filmului: discuția despre datorie patriotică sau umanism pacifist, discuția despre libertate individuală ca înțelegere a necesității istorice, despre personalitate și patriotism și ca rod al unei educații și discipline spirituale colective, nu numai ca reacție individuală spontană, ocazională. Doru Năstase — prin temperament și experiența sa anterioară de regizor secund — e mai atras de latura narativ-spectaculară a filmului, de acțiunea propriu-zisă, decât de analiza resorturilor ei intime. Dar predilecțiile dramaturgului și cineastului sunt în genere echilibrate, există un salutar circuit între amploarea actului istoric colectiv și justificările lui individuale, între general și particular, cum ar zice esteții. În acest sens, exemplară e secvența improvizației la orgă pe unele teme folclorice de elevată armonie, improvizație realizată de tânărul compozitor drept replică de subtil patriotism la provocarea batjocoritoare a melomanului nazist: «popor tânăr, artă primitivă, prea mult temperament, prea puțină detașare». Personajul căpitanului hitlerist amintește de cel din «Passacaglia» (piesa de succes a lui Titus Popovici), cu câteva accente mai discursive și câteva acțiuni mai îngroșate spre final.
Uneori (arar) regizorul — aflat la primul său film — alunecă în retorism, în discurs artificial (incredibilă violența verbala a lui Andrei față de superiorul său, chiar dacă acesta e un cunoscut al tatălui sau). Alteori, când scenaristul simte nevoia să complice fabulația cu o serie de secvențe independente, fiecare cu mica ei tensiune, se constată o oarecare slăbire a crescendo-ului dramatic al filmului (înfruntarea băieților din dormitor și umilirea tânărului muzician, «lecția» de cinism a ofițerului german, confruntările tânărului comunist ieșit din închisoare cu autoritățile horthyste, amintind situații dramatice din
Setea). Există și o anume stângăcie a momentelor lirice (cum ar fi valsul lui Petre cu Ada la balul din sat sau scena de dragoste dintre Ada și Andrei, cu gestul atât de artificial al băiatului care rupe ostentativ ordinul de lăsare la vatră). În genere însă, împlinirile filmului țin de întâlnirile fericite ale factorilor de creație. De buna gospodărire a unor secvențe tensionat dramatice, dintre care amintesc câteva: bombardarea satului și ajutorul dat de țărani miIitarilor, declanșarea surprinzătoare a focului luptei, trecerea trenului cu muniții pe sub nasul nemților, execuția bătrânului Ilarie ori capturarea prizonierilor de către candidul elev-ofițer ce repetă tot timpul date istorice, până când ajunge să intre el însuși în istorie, printr-un hazard îmbinat cu prezență de spirit. O comunicare fructuoasă între dramaturg și regizor e vizibilă în câteva secvențe de cunoaștere a psihologiei colective, cum ar fi prima reacție (pasivă) a satului, față de îndemnurile la acțiune ale tânărului comunist și apoi solidaritatea aceluiași sat când înțelege, în sfârșit, să-și ajute eliberatorii (camuflarea armelor în căpițe, prânzul de după prima bătălie, etc.). Foarte strânsă colaborarea regizorului cu interpreții, urmărind atent relațiile tot mai calde, pline de grijă, stabilite între ofițeri și elevii ce primesc botezul focului. Reacția la început ostilă a tinerilor față de un plutonier fanatic al șmotrului («ești obosit, dom'le elev?, cântă mai cu inimă, dom'le elev «Suflecată până la brâu»!) se transformă în admirație față de plutonierul ce se aruncă atât de simplu în foc și moare în brațele tinerilor cerându-le să-i aprindă lumânarea pe care o poartă cu el de la Mărășești («Iertați domnilor elevi, eu sunt de la țară, la noi așa se obișnuiește»).
Cu siguranța provenită din îndelungata sa experiență de platou și-a alcătuit Doru Năstase distribuția. Rezultatele sunt demne de laudă, fie în cazul unor debuturi (Victor Mavrodineanu în rolul tânărului comunist) sau al unor actori consacrați, aduși aici în ipostaze mai deosebite față de ceea ce fac de regulă ori înregistrând variații subtile la același tip de personaje. Un
Silviu Stănculescu, de pildă (comandantul poreclit «balaurul»), mult mai nuanțat în bonomia lui severă; un
George Motoi (fascistul meloman), rafinat și sadic, cu câteva accente originale; un
Ilarion Ciobanu grav, interiorizat, un
Mihai Mereuță, subtil în masca sa colțuroasă, și alți actori, mai tineri, printre care
Vladimir Găitan (Petre) mult maturizat profesional și
Vlad Rădescu (Andrei) interpretând un romantic mult mai convingător aici decât în
Ciprian.
Operatorul
Aurel Kostrakievici urmărește îndeaproape intențiile regizorale, cu rezultate remarcabile în scenele de amplă desfășurare a bătăliilor, poate mai puțin la înălțime în câteva din portretele filmului.
La urmă, dar nu cel mai puțin important, autorul partiturii muzicale,
Tiberiu Olah, creator cu o personalitate atât de originală, dar inteligent subordonată cerințelor și particularităților filmului. Un film matur prin limpezimea ideilor sale generoase, de un profund patriotism și de o mare forța educativă prin calitatea cinematografică a emoției transmise.
