Nu ştiu ce-ar fi fost filmul comic românesc fără O noapte furtunoasă, Schiţele sau Directorul nostru. Clasic, Jean Georgescu? În sens valoric, da. Ca personaj, e commedia dell'Arte. Inventiv, efervescent, ironic. Stilul lui? Graţia. Prima poruncă: invenţia comică. A doua: logica acţiunii comice. Nu-I văd cultivând absurdul. Poate doar din necesitate comică. Dar atunci n-ar mai fi elevul lui Clair, ci al lui Keaton. Între ei îl preferă pe Caragiale. Dar, preluat cu umor galic, aluziv nu abuziv, ca alte interpretări. Un campion al maliţiei elegante, al fineţei satirice «fin du siècle».
— După 40 de ani, Maiorul Mura impresionează încă prin prospeţimea gag-ului, neprevăzutul qui-pro-quo-urilor ca să nu mai vorbim de perfecţiunea clasică a ecranizării după o «Noapte Furtunoasă»... Cum vă păstraţi tinereţea, maestre?
— Tinereţea vine cu vârsta. Una din primele mele comedii,
Năbădăile Cleopatrei — în care jucam un Marc Antoniu călărind un «Ford» — era o parodie mai bătrână decât
Noaptea... şi mai ales decât
Directorul nostru, pe care eu îl consider cel mai bun film al meu. Pentru că aici nu-I mai aveam pe Caragiale cu «angel radios», nu-I aveam decât pe Jean Georgescu.
— ...şi pe Birlic.
— Şi pe Birlic. Într-o comedie, ori te bazezi pe principalul gag — actorul comic (Fatty, Malec, Stan şi Bran, la care se râde numai când apar), ori pe situaţiile comice. Cu omul-gag nu mergi întotdeauna la sigur, cu situaţiile, da. De adus lumea în sală o aduce însă omul-gag, nu situaţia La noi Tănase era un asemenea om-gag.
— Îmi pare că vi s-a propus o biografie «Tănase».
— Un film fără Tănase nu are rost. Actorul care l-ar interpreta ar trebui să aibă el însuşi hazul cu care Tănase îşi spunea cupletele, chipul lui, nasul lui. Sunt oameni şi filme care nu apar decât o singură dată.
— Nu credeţi că Noaptea furtunoasă e un asemenea film?
— Dacă l-aş face azi, l-aş face comedie muzicală, cum aş face şi «D-ale carnavalului» sau «Scrisoarea pierdută». «Scrisoarea...» o văd ca pe o farsă cu recitative, intitulată «S-a găsit scrisoarea» — asta ar interesa mai mult. Dar, înainte de toate, e Zoiţica. Cea mai bună Zoiţică din lume, la ora asta, e Sophia Loren. Cu ea aş face filmul. Mie îmi trebuie actorul ca personalitate, îl iau pentru că ştiu exact ce poate face. Gabin, de pildă, pare că nu face nimic în cadru. Şi tocmai asta-l pun să facă. Actorul e prezenţă, imagine. Când îmi iau un urâţel pirpiriu care se înfoaie şi-mi spune: «Mama-mi zicea că-s frumos. Şi nevastă-mea... Dar a plecat cu altul... Aşa e ea, turistă...» — replica nu are haz citită, ci văzută, în funcţie de cine o spune... Cu timpul, ajungi să cunoşti mai bine oamenii, actorii, dar o cunoaştere logică, nu sentimentală, ca în tinereţe. Eu, de pildă, îmi imaginez exact cum cutare actor se va scula de pe fotoliu în momentul cutare, ce va face cu mâinile când va rosti replica X şi atunci îi caut cuvântul care i se potriveşte cel mai bine. Totul e să ştii să vezi, meseria asta a noastră e imagine «avant toute chose».
— Şi talent aş îndrăzni să spun, când e vorba de dumneavoastră.
— Talentul e primul gag. Restul îl scrii singur...
