În experiment declarat, anunţat ca experiment şi primit ca atare, cu un amestec de circumspecţie şi binevoitoare curiozitate, are darul de a împiedica adesea o apreciere lucidă, ea fiind mai întotdeauna tulburată tocmai de cuvântul, «experiment». De obicei, experimentul e o stare momentană, tranzitorie, de circumstanţa. Un experiment validat devine o experienţă asumată, un bun artistic (sau ştiinţific) confirmat îşi pierde automat valoarea experimentală, eseistică. Infirmat, experimentul intră în seria — atât de necesară totuşi — a nereuşitelor.
Cu Deşertul Roşu (1964) al lui Antonioni, primit el însuşi la vremea lui cu prea puţină luciditate, pentru că «experimentele» de la filmare îI făcuseră notoriu cu mult înaintea premierei, se întâmplă un lucru curios. Revăzut la aproape un deceniu şi jumătate de la turnare, filmul fără a se ridica, în mod evident, la nivelul «trilogiei» (Aventura, Noaptea, Eclipsa). ÎŞi păstreazâ intactă, în mod neobişnuit, tocmai valoarea obţinerii unor efecte psihologice speciale prin culoare, prin însolitul peisajelor şi prin stranietatea căutată a ambianţei scenografice, reuşind, în ciuda perfectei sale adaptări la intenţiile autorului, să transmită numai parţial senzaţia de răceală şi înstrăinare pe care filmul o caută cu prea evidentă obstinaţie. Practic, pustietatea unei străzi cu copaci vopsiţi în alb, ori taraba vânzătorului de fructe cu merele gri, metalice — nu sunt mai sugestive decât peisajul natural, de extremă plasticitate din Eclipsa sau Noaptea. Multicolora uzină modernă, cu labirintul ei de ţevi policrome rămâne o curiozitate arhitecturală şi atât, un fel de copil straniu al industriei moderne, fără a reuşi să îşi transceadă imaginea printr-o mai profundă semnificaţie. Strategia scenografică a lui Antonioni, spectaculoasă, fără a fi o reuşită integrală, pare să se menţină la un nivel strict experimental. Fuziunea dintre stările psihice ale personajelor şi decor se realizează doar parţial, divorţul fiind mai acut tocmai acolo unde omul, căutând să se insereze în decor, nu face decât să «dubleze» decorul printr-o «repetiţie» a senzaţiilor, nu prea fericită. Convenţia plastică a scenografiei cerea probabil o corespunzătoare convenţionalitate a tuturor elementelor care compun filmul. Altminteri, senzaţia finală e aceea a unui transplant reuşit parţial, punând sub semnul întrebării longevitatea supravieţuirii pacientului. Deocamdată Deşertul roşu supravieţuieşte. Pentru cât timp încă?