Mă preocupă ceea ce n-am avut posibilitatea să încerc decât în lucrarea de diplomă,
La mere, realizată împreună cu
Iulian Mihu; să fac un fIlm de analiză, să urmăresc procesul, aparent imperceptibil şi delicat, de schimbare a stărilor sufleteşti, acest mecanIsm al schimbărilor care se produc în sufletul omului, cu alte cuvinte să fac ceea ce se înţelege prin „film psihologic”.
Până acum, în majoritatea cazurilor, am avut de-a face cu filme epice, în care aceste elemente de analiză erau subsidiare, având de urmărit foarte multe medii, foarte multe personaje.
Îmi place să caut ceva ce se ascunde în spatele aparenţelor şi am din cauza asta o mare admiraţie faţă de Cehov pe care-l consider unul din marii mei învăţători în problemele regiei de film.
În ultimul meu film,
Cartierul veseliei, care e bogat în evenimente epice a căror violenţă solicită permanent atenţia, n-am putut din păcate să experimentez decât în mică măsură mijloacele specifice ale filmului de analiză. Fiind un film epic, de largă respiraţie, mi-a fost mai greu să ajung la fineţea analitică râvnită decât dacă aş fi lucrat un film cu unul sau două personaje centrale.
Aş semnala însă lupta cu ceea ce eu numesc „falsul mic”, falsul care se acumulează — falsul unei intrări pe uşă, falsul unei aşezări pe scaun, falsul unei replici, falsul unei firme vopsite prost, fals nesesizat de spectator la început, dar care printr-un proces de acumulare, creează, de obicei, spre mijlocul filmului, o barieră de gheaţă între spectator şi ecran. Sper ca, în acest ultim film al meu, continuând o experienţă începută cu
Străzile au amintiri, această barieră de gheaţă să fie cât mai subţire şi, dacă s-ar putea, să dispară cu totul.
În lupta pentru sfărâmarea acestui zid de gheaţă, forţele adverse (şabloanele, clişeele) sunt încă puternice, dar...
