Un film atât de simplu — dar deloc simplist — invită, prin bogăția de sugestii conținute, la descifrarea de multiple sensuri. Multe depășesc, poate, chiar intențiile autorului, așa cum se întâmplă cu filmele bune îmbogățite prin privirea fiecărui spectator.
Banalitatea invocată în unele cronici poate fi acceptată doar dacă limităm filmul la refrenul șlagărului „cine n-a iubit măcar o dată...”. Dar în filmul lui Bogdan Dumitrescu, afectele, conjugate la timpul prezent, au optica tinerei generații. Întâlnirea romantică, cu aparențe de banalitate este pândită de incertitudini, iar regizorul, discret, dar ferm, o conduce pe poteca unui susținut suspens emoțional.
Corturi fâlfâie pe malul mării, în bătaia vântului, ca niște păsări bete (imaginea în alb negru realizată de Doru Mitran îți taie răsuflarea de la primele secvențe). Câteva perechi urcă în mașini și pleacă în grabă. Un cuplu se ceartă. Nu știm de ce. Ea trântește portiera și o ia peste câmp. Nu știm încotro se îndreaptă singură în pustietate. Tensiunea crește cu fiecare imagine, dar nu se întâmplă nimic din ceea ce te-ai putea aștepta. Urcată în cabina unui șofer ursuz (câte nu s-ar fi petrecut într-un film american după ultimele modele ale lui Lynch sau Ridley Scott), fata pierde această „ocazie” și odată cu ea posibilitatea de a ajunge la gară și de acolo la destinație... Nu știm care anume. Toate aceste incertitudini creează o stare de tensiune atât de benefică filmului. Pierde mașina pentru că la o escală întâmplătoare întârzie la o cișmea unde, bând apă începe să se joace cu stropii. Se lasă seara. O vedem înaintând pe o alta alee. Deschide o poartă. Ajunge la o casă din preajma unui far. Urmează întâlnirea cu paznicul acestuia. Conform „normelor” curente ar fi urmat și întâlnirea cu violența. Paznicul însă, în blugi și pulover, este un întârziat și autentic romantic. Firul suspensului nu se rupe. În răstimpul celor două zile și nopti trăite în acea izolare, întâInirea și apropierea celor doi nu se petrec deloc potrivit așteptărilor. Suspensul se naște mereu pe muchia acestui joc de-a „uite-o, nu e”. Fără nuduri, fără săruturi pasionale filmul comunică îndrăgostirea. Plecarea lor cu motocicleta ― la început o credeam stricată, dar vedem că nu e ― nu știm ce deznodământ va aduce. Singurul lucru de care suntem siguri nu ține de factologie ci de sentimentele lor: cei doi tineri sunt fericiți că s-au gasit, dar...
Da, într-adevăr ce poate fi mai banal decât să cumperi o pâine și o sticlă cu lapte la orele dimineții. Dar dacă această banalitate devine absurda cauză a pierderii (la propriu) a iubitei, deci îți schimbă cursul vieții și, mai ales al speranței...
Putința de a crea suspensul din banalitate și de a descoperi misterul în obișnuitul cotidian mi se pare a fi zestrea acestui remarcabil debut cinematografic, și mai este acea „anume privire” care doar ea poate crea o operă. Poate că pe această „anume privire” și-a pus amprenta și școala de cinema a profesorilor italieni și aerul Italiei, dar mai degrabă cred că ea aparține talentului acestui tânăr regizor care a avut șansa să o cizeleze în libertate.
Romanța, suspensul și o anume privire sunt cele trei sclipiri ale acestei mici bijuterii cinematografice, certificând din nou și din nou puterea de seducție a filmului.
Înțeleg lacrimile Irinei Petrescu. Cuplul Oana Pellea ― Gheorghe Visu mi l-a amintit pe cel al Irinei Petrescu ― Dan Nuțu din filmul de debut al lui Lucian Pintilie. Câte bariere au urmat pentru ei. Atunci talentul nu era de ajuns pentru a Ie trece. Astăzi, să sperăm, este...
Dar după un asemenea debut, al doilea film devine, în orice condiții, un examen greu.
Tags: adina darian, bogdan dumitrescu, bogdan dumitrescu dreyer, cronica de film, unde la soare e frig