Grozav băiat acest
Cornel Diaconu încă de la intrarea lui în lumea filmului, cu un tulburător micro-eseu:
Tema 13. Bătrânețe. Lucrare de absolvență în care cinema-ul nu mai era mijlocul de a glosă pe marginea temei, ci tema însăși: puterea imaginii de a capta fluxul vieții. Dintr-un exercițiu studențesc de „făcut mâna” țâșnea energic, șocul vizualului, acel ceva de nespus altfel decât cu aparatul ce vânează expresia, o pândește, o surprinde și apoi o redă semnificativ marelui circuit existențial. Se simțeau de la început mâna și ochiul operatorului — prima vocație a acestui tânăr.
Mai elaborată, pe baza unui
story (scris de
Mircea Radu Iacoban) ce-și închega din toate articulațiile dramatice sensurile, multiplicitatea lor.
Escapada impunea și un bun regizor-dirijor de mari actori: un
Cotescu, o
Valeria Seciu,
George Constantin, dar și câteva apariții insolite ce-I denunțau pe „vânătorul" de expresii, tipologii din
Tema 13...:
Magda Catone, (în debut), Rada lstrate. Peste
Salutări de la Agigea — firav ca dramaturgie și doar cu câteva momente mai proaspete, gen reportaj de șantier, aș trece ca și când n-ar face parte din aceeași filmografie. Nereușită, după părerea mea, experiența, dar necesară ca exercițiu pentru atmosfera de echipă ce avea să devină atmosfera-protagonist, în
Niște băieți grozavi.
Un scenariu (
Mihai Opriș, Aurora Icsari) mai suplu decât
Escapada, mai deschis ca formulă, ca posibilitate de invenție și fantezie la filmare, mai finisat decât cel al
Salutărilor, îi permite lui Cornel Diaconu să realizeze un film tânăr despre Tinerețe. Deci tema a treia, Tinerețea. Tinerețea ca vârstă a personajelor, tinerețea ca stare de spirit, de emulație colectivă pentru depășirea momentelor dificile, pentru autodepășire. Ca schiță de subiect, nimic nou sub soare, (deși povestea e cu mulți nori). Un june ambițios, în urma unei aprecieri nedrepte a muncii lui, pleacă, ofensat, în altă parte, ca să demonstreze (nu acolo, ci aici, pentru cei care rămân) că tot el a avut dreptate. „Ce crezi că acolo o să-ți fie mai ușor?" îl provoacă cineva. „Cine zice că vreau să-mi fie ușor” se îmbățoșează neclintitul în hotărârea lui, chiar dacă logodnica nu vrea să-l urmeze. „Aici ne e rostul” se încăpățânează ea. „Oriunde ne e rostul” hotărăște flăcăul și dus este... preț de o vara până-n seară, sezon de greutăți, de bătălie în marș cu grâul, cu norii, cu ploaia, cu ironiile noilor colegi, cu neînțelegerea iubitei. etc. Uitasem să spun: el este un mecanizator „a-ntâia”. Cu o digitație, pe combină, ca de pianist „Cine te-a adus aici?” îl iscodește unul „Barza”! îl scutește de răspuns, altul, mat haios. Mai cu o împunsătură, mai cu o tâfnă, mai cu o nostalgie, frumosul nostru („Leit actorul din
Ultimul vals” oftează suav, sentimentala Lilica a
Rodicăi Mandache), deci Tudor cel-ca-un-actor-de cinema se dă pe brazdă. La propriu și la figurat. Învață din mers lecția vieții: bătălia nu se câștigă cu înduioșări, ci cu încrâncenări, ori, ori, în campania cea mare. Bătălie paralelă cu cea de pe ogor ea se dă între vitejescul „hei-rup”, „care pe care”, și o anume îngăduință (de ea se făcuse vinovat Tudor și plătise, plecând) față de nemuritoarele, omeneștile slăbiciuni. Doar că și la noul S.M.A. există un șmecheraș poreclit Rexona — cu ce subtila ironie își schițează personajul
Geo Costiniu! — care capătă învoire, în plină campanie, pentru o zi, dar revine pe câmp după trei, bine făcut, ca după chef. Echipa îi întoarce spatele, șeful e gata să-I dea afară, dar finalmente, Rexona care e totuși băiat bun dar... cu lipsuri se „reintegrează” (Sau, mă rog, așa se zărește în plan general, din goana mașinii...) Rezumată așa, povestea n-ar promite mare lucru în afara câtorva situații și portrete reușite și a unor dialoguri vii, cu haz. Restul e... viață, vorba Lilica, „ca-n
Casablanca” (Respectiv viața devenea cinema (bun). „A fugit Maricica” anunță cu glasul ei angelic dulce-misterios, cum numai Rodica Mandache știe șopti, numai miere lacrimă, duioasă ca o mămică și romanțioasă ca o fetică, atunci când oftează: „Și el suferă, o iubește”. Cel părăsit stă pironit cu ochii în zare, pe o buturugă, în mijlocul ogrăzii, indiferent la toate, în timp ce vecina înțelegătoare dă de mâncare la purcei. Nefericitul e Goga al lui
Vasile Muraru, năuc de amor și disperare pentru că nevasta cea grăsună l-a părăsit.
Celălalt ghinionist în dragoste, Tudor nuanțat interpretat de
Lucian Nuță, firesc și sensibil chiar de la primul lui rol principal — e un personaj atent la tot ce îl înconjoară, care știe să asculte (lucru rar în viață și mai rar pe ecran) și care pricepe, dintr-o ochire, situațiile, oamenii, impasurile. Rol dificil de receptacol delicat și inteligent al unor relații din echipă, când bine închegate (băieții își au glumele lor, poreclele, întâmplările comune ce-ți dau senzația de trăire și munca alături) când neașteptate, cu surprize. Ca în scena în care burlacul înveterat (jucat cu umorul lui bonom și mucalit de
Sebastian Papapaiani) se hotărăște, în fine, să taie nodul gordian, respectiv gardul ce-I despărțea de fericirea de la doi pași. Adică de Mica, fată bună, dar cam băiețoasă („dar nu și-o pune ea tocuri și plasa Lollobrigidei în păr, o să vedeți voi care pe care...!”), în salopeta ei decolorată, cu basca pe o ureche și batista la îndemână, mereu gutunărată („Da' ce parcă asta e vara!”) ronțăind de zor și oferind mere (cam padurețe). Mica Magdei Catone, cu vocea ei grav copilăroasă, îmbufnată, care știe să dea atâta firesc, culoare, haz, fiecărui cuvânt însoțind gestul spontan, palida licărire de cochetărie, de speranță, ori dezamăgire, și un alt portret tandru-ironic realizat cu vervă de un
Petre Nicolae pe post de șef de brigadă: dimineața cu ochii pe cer („Dacă o mai ține așa și s-o lumina tot a ploaie, punem vâsle la combine”) la amiazi cu gura pe băieți și seara picotind în fața televizorului și trezindu-se brusc doar la prognoza meteo („Da' ce eu am vrut să mă pună șef de brigadă? Acu' o să le spun că nu mă mai lasă nevasta”) Cum chicotește surprinsă și amuzată Rodica Mandache la cuvintele soțului, e imposibil de descris. Trebuie s-o vezi acolo, în bucătăria ei, s-o auzi pierită de admirație după Fabrice — Gerard Philipe, tăind vârtos ceapa, la adăpostul ochelarilor de motociclist, ori alergând de colo-colo, între Gogă și Maricica, revenită, s-o vezi topită de duioșie „asta-i viața!”, fugind când la unul, când la altul, împingând-o ușor pe Maricica cea durdulie care stă în câmp, gata de plecare, nehotărâtă dacă să înainteze ea prima, spre penitență. Repet, trebuie să vezi toate astea ca să-ți dai seama că un autentic talent de cinema e greu de descris in vorbe. Numai imaginea poate „povesti”. Sigur, e mai întâi situația creată de scenariu — tandem cu experiența, Mihai Opriș și Aurora Icsari, cu vocația micilor drame cotidiene, cu firescul, cu farmecul lor șl al personajelor cu lipici, gen Zuzuc. Apoi e „ochiul câmpului” regizoral, ca și al operatorului (doi la număr,
Alexandru Groza și Florin Tolaș) care știu să dea cadrului densitate. Adică volum, greutate, semnificație. Adică viață (repet și eu, ca Lilica Rodicăi...) O scenă de familie: mama calca, tatăl se întoarce frânt, de la câmp, n-are unde să se așeze pentru că gemenii au adormit pe patul lui. „De ce nu i-ai culcat dincolo?” Atmosfera are intimitate, căldură, tabloul din perete, cu mirii la vârsta visurilor romantice, prezidează țanțos tabloul (viu) de familie la vârsta prozei. Altă secvență: Rodica Mandache în prim plan bate albușurile pentru tortul pe care Doinița (Simona Gălbenușă) vrea să-l prepare pentru Făt frumosul care nu o prea observă, copiii se zbenguie în pat și-i pun tatălui care moțăie părul pe... cârligele de rufe devenite în joaca lor, bigudiuri. Haz, pitoresc, mișcare bogată și în plan doi (în afara unor scene de seceriș prea idilic-monotone, rezolvate ades prin supraimpresiuni de o „poezie” cam uzată). Cu o intenție ușor parodică — vezi panourile cu câmpul și tractoarele pictate, — decorurile lui
Dodu Bălășoiu se bucură și ele de viața și hazul personajelor. Ele, personajele, încredințate unor interpreți printre ei, irezistibilul Valentin Uritescu și
George Mihăiță care, stimulați de un regizor și de o echipă tânără, entuziastă reușesc cu brio acea atmosfera de vibrație sinceră, ce nu putea să nu se transmită sălii.
O comedie lirică, tandru-ironică pe care am dori-o cultivată mai des, ca gen, cu aceeași plăcere și iscusință a cinema-ului realist.
