Se pare că dintr-o lume închisă singura posibilitate de evadare este moartea. Într-o lume în care discotecile sunt păzite de câini și milițieni, în care un tren ― semn al drumului, al trecerii — pare că se pierde într-o mișcare de du-te-vino, o lume a gunoaielor mineralizate, a „ghiftuirii” ca unică șansă de supraviețuire — și nu întâmplător, Vera semnează pactul de intrare în această lume mușcând din fructul-prea-mult-dăruit: pepenele, un măr, fruct al cunoașterii, monstruos și hiperdimensionat, frica paralizează. Odată sfârșit episodul revoltei, se revine predestinat, la ciclul normalității, la stereotipa întrebare „Mă iubești?” și Ia anexatul răspuns „Bineînțeles!” Aceasta este lumea Micuței Vera, pierdută undeva în imensitatea comunismului. Și, iată o variantă a sa, autohtonă în Liliacul înflorește a doua oară. Departe de filmul Cristinei Nichituș reușita conturării unei lumi. Aș spune chiar că simptomatic pentru filmul românesc este greutatea schițării unei lumi. Personajele filmului sunt oarecum suspendate într-un realism cu nuanțe sentimentale și un sentimentalism cu urme de realism. Dar și aici, din această „lume eșuată”, te poți elibera doar prin moarte sau — prin fuga din prezent, prin retragerea într-un trecut dacă nu idilic, cel puțin sigur, înzestrat cu o securitate de tip matern.
Lumea disperării urlate, în care relațiile umane se distorsionează sub presiunea unui rău social din Micuța Vera este aceeași și în LiIiacul.... Dar în cazul filmului Cristinei Nichituș, gunoaiele, mizeria sunt ascunse undeva, în interiorul ei după fațadele blocurilor și ale așa-zisului om nou. Mai mult prin ceea ce nu „spune” printr-o tensiune ce răzbate dincolo de intriga sentimental-melodramatică, filmul devine un produs al acestei lumi. O lume cu atribute de eră geologică și care, deja, a murit.
P.S. Evident, compararea celor două filme trece dincolo de criteriile de valoare, ea angajează doar premisele ideologice similare.
