Mereu gata să urce în ring!

       Filmul românesc şi creatorii săi
     Debutând prin 1960, odată cu alţi câţiva regizori de presti­giu ai cinematografiei noas­tre, Mircea Mureşan a fost mereu printre cei puţini de la care s-a aşteptat foarte mult, aplaudat pe merit şi «înjurat» pe nemerit, disputat deci, feno­men care nu l-a îngrijorat câtuşi de puţin, fiindcă în prima ţinerete fusese boxer şi ştia că atât aplauzele cât şi lovitura sub centură fac parte din una şi aceeaşi istorie a luptei pentru victorie. După scurtmetrajul din 1960, Toamna se numără... (am com­pleta noi maliţioşi: regizorii) şi după lung­metrajul Partea ta de vină (1963), în care a debutat, printre alţii, popularul Sebastian Papaiani, Mureşan intră în ringul Festivalu­lui de la Mamaia cu un film greu, un film unic şi memorabil pentru cinematografia noastră, intră, zic, cu Răscoala (1966), ecranizare după Liviu Rebreanu, câştigând detaşat premiul pentru regie, premiul pen­tru curaj — acesta nu s-a decernat decât în culise premiul pentru tinereţea şi zâmbe­tul buclucaş al regizorului, — acesta s-a decernat tot în secret, de către fiecare admirator(e) în parte, — aâitea şi atâtea alte premii, urmate apoi, parcă firesc, de o încununare pe unul din ringurile de la Cannes (un premiu important primit 1966). Aplauzele de acolo şi recunoaşterea unanimă de acolo, despre care mai amănunţit cred că ar putea povesti smoking-ul de gală pe care Mircea Mureşan îl mai are încă în garderobă, l-au propulsat pe regi­zor, încă de tânăr, spre o poziţie artistică la care alţii nu ajung nici după o întreaga carieră. Într-un anumit sens, viziunea artis­tică a transilvăneanului Mureşan a repetat impactul celuilalt transilvănean, cel mai mare prozator modern al ţării, Liviu Rebreanu, fiindcă din ochii larg deschişi ai «regăţenilor» — şi nu numai ai lor — a curs o lacrimă. Filmul Răscoala este doar una din ipostazele posibile ale cărţii, poate cea mai durabilă, fiindcă filmul, urmând parcă destinul cărţii, se clasicizează treptat, de­venind din ce în ce mai mult un moment de referinţă în cinematografia noastră.
     După K.O. (1968), în care regizorul este şi scenarist şi interpret, dar în care regizorul nu s-a făcut singur K.O., aşa cum au suge­rat unii comentatori, urmează Baltagul (1969), coproducţie cu o casă producătoare din Italia. Este unul din puţinele cazuri din cinematografia noastră în care folosirea unei interprete străine (în rolul Vittoriei Lipan) ne face să regretăm că au fost uitate Olga Tudorache, Leopoldina Bălănuţă sau alte câteva actriţe de prima mână ale teatru­lui şi ecranului românesc. Baltagul, ca şi celelalte filme după Mihail Sadoveanu, este o redare a romanului-baladă. Am fi avut însă cu toţii nevoie de o trăire a Iui, de o autentică revelaţie artistică. Paradoxal, dacă s-ar mai trece vreodată la ecranizarea «Bal­tagului», cel mai în măsură s-o realizeze cred că ar fi tot... Mircea Mureşan.
Asediul (1971) şi Bariera (1972) sunt filme inspirate din viata şi lupta comuniştilor în diferite etape ale încleştării pentru sfărâmarea vechii orânduiri sociale şi instaurarea ordinii de drept şi de fapt a poporului. Muncitorii portuari din Asediul (scenariul Corneliu Leu) şi memorabilul nea Viţu din Bariera (după romanul cu acelaşi titlu al lui Teodor Mazilu) au ceva dintr-o cronică pe care cineaştii o vor continua mereu. Aşa cum spunea undeva Teodor Mazilu, e bine ca din când în când să faci un popas şi să stai de vorbă cu nea Viţu, să-I întrebi şi să te laşi întrebat, dându-ţi singur răspunsurile asupra rostului omului pe pământ.
     Porţile albastre ale oraşului (1973), pe un scenariu după Marin Preda, povestind un episod din luptele armatei române şi ale gărzilor patriotice pentru eliberarea Bucu­reştiului de fascişti, a fost şi este un film durabil, bine construit, vizionat si aplaudat de milioane de spectatori din ţară şi străină­tate. Toate pânzele sus, serial tv, după cartea lui Radu Tudoran, s-a bucurat de succes în lumea celor pentru care a fost tur­nat, copiii şi adolescenţii, în pofida unor critici «savanţi» care ar fi aplaudat poate o tratare mai contorsionat-alambicată a su­biectului picaresc avut în vedere.
Acum, Mircea Mureşan îşi pregăteşte for­tele — talentul şi experienţa — pentru o intrare în ring de zile mari: lon, după Liviu Rebreanu. Cum va fi acest film, nu ştim încă, suntem însă convinşi că regizorul îşi joacă marele atu. Ce-ar fi să aibă nevoie de un al doilea smoking pentru Cannes?