— Te pregătești, Margareta Pâslaru, cum zicea «Săptămâna», pentru un rol de mamă. Asta a însemnat o pauză lungă, o vacanță de la meserie. Ce-ai făcut în timpul ăstă, la ce te-ai gândit?
— Până la Anul nou, am făcut chiar înregistrări... Pe urmă mi-am pus casa la punct, așa că am stat mai mult cățărată pe scară, am bătut cuie pentru afișele și diplomele pe care le vezi pe pereți, am răspuns, în sfârșit, la scrisorile care se adunaseră, n-am stat o clipă. Și nici mintea — zic eu — nu mi-a stat deloc. Mi-am făcut planuri pentru reapariție — e ca un nou debut după o asemenea absență — m-am gândit ce repede au trecut acești 15 ani, câte am făcut și câte mi-au rămas de făcut. Și sunt foarte multe. M-am gândit că tare aș dori să fac un film, dar un film serios, în care să nu fiu «Pâslărița», în care să nu cânt, ci să interpretez. Așa cum a fost
Această fată fermecătoare. Eu cred că în asta stă secretul unui actor: să-l vezi într-o ipostază nebănuită de ceilalți. Și aici
Elisabeta Bostan a fost formidabilă când m-a distribuit în
Veronica schimbându-mi total genul... Ce-am mai făcut? M-am uitat la televizor. La Telecinematecă, în special, și mi-am dat seama că filmele acelea vechi, așa cum erau ele, oglindeau, din punct de vedere social, politic, uman, epoca în care erau făcute. Le vezi și spui: uite, ăștia erau «anii nebuni», ăsta era războiul, așa se trăia pe timpul bunicii... Și m-am gândit: ce vom lăsa noi în cinematecă pentru nepoții noștri peste 50 de ani? Care sunt filmele acelea care oglindesc modul nostru de a trăi, de a gândi, timpul nostru de azi? De fapt, noi trăim într-o pagină de istorie. Cât din ea transmitem celor care vin după noi? Știi ce mă uimeşte pe mine la
Columbo (iartă-mi apropierea cu filmul de actualitate)? Diversitatea mediilor sociale pe care le străbate. Asta-i și dă atâta viață, cred... Am mai văzut, tot la televizor, serialul acela sovietic
17 clipe ale unei primăveri, care mi se pare nemaipomenit. E un mijloc de cunoaștere și de apropiere a istoriei formidabil. Pauza asta a fost bună și în alt fel: mi-a dat un dor năpraznic de meserie. Sunt momente când oboseala sau niște necazuri îți mai taie elanul. Pauza asta m-a făcut să spun că aș prefera să cad pe jos de oboseală, decât să stau degeaba. Și încă o dată m-am întrebat cum fac tinerii aceia (tot la televizor i-am văzut) care stau așa, fără să facă nimic. E de neînțeles.
— Ai făcut turnee și în țară și în lume. Ce experiență umană ai adunat pe urma lor?
— Destul de amara. Oamenii au pierdut din sinceritate, din candoare. Dar e o problemă de temperament. În Anglia și Canada, de pildă, unde oamenii sunt foarte reci, se știe, nu i-am dezghețat decât cu muzică populară... Și atunci mă gândesc că n-o fi întâmplător că cel mai frumos recital din viața mea l-am dat într-o comună, Marghita se cheamă, cu o sală mică de o sută de locuri. Cortina o trăgeam singuri. Dar cum au participat, cum au trăit muzica aceea, cu câtă dragoste și recunoștință ne-au înconjurat! O fetiță, țin minte, mi-a adus bomboane și semințe. Asta avea ea, și împărțea cu mine. Îmi doresc și acum astfel de turnee în locuri izolate, în locuri în care oamenii sunt proaspeți și sensibili, și odată și odată le realizez eu...
