Aş vrea în continuare să dezvolt conceptul de «cine zice, ăla e», adică ori de câte ori cad frunze ruginii sau plouă romantic, m-apucă tristeţea şi realizez că toate lucrurile, instituţiile, oamenii de care mă mir, sunt de fapt viaţa mea, pe care mi-o demonstrez în fiecare moment ridicolă şi parcă dinainte scrisă de un autor fără talent, adică fără suspans şi cu finalul ştiut.
Nu ştiu dacă am dreptate, dar cred că în afară de elevele de liceu, de un procent de profesori din provincie, de mine şi putini colegi de-ai mei, doar copiii sub 16 ani mai cred în filmele pe care le facem, acestea nefiindu-le niciodată interzise.
Făcând un raţionament elementar, dar pe care nu am curajul să-I mărturisesc, ajung la concluzia că nu puţini dintre noi folosesc pelicula ca mod de a trăi, bazându-se pe prostul gust care se găseşte din belşug şi pe ştiinţa pertectă a ceea ce se cere.
Ţara noastră-i mare şi tot mai plină de fier forge în imitaţie de marmură, cunoaştem filme însă pe măsura acestui gust. Vedetele televizorului cu hazul lor de sâmbătă seară umplu de încântare casele noastre pline acum cu răpiri din serai, mai vine văru' şi cumnata, bem un vin şi ce m-a distrat ăla, tare e simpatic, ai văzut ce faţă are şi dacă cumva te întâlneşte pe stradă, îţi adresează supremul calificativ: Ce faci bă?
Pentru mine care nu combat cu televiziunea, e mai simplu: parcă te cunosc de undeva, lucrezi la combinat?
Şi când într-o zi nu te mai poţi eschiva şi trebuie să accepţi invitaţia unor prieteni binevoitori, mai vin câţiva intelectuali bine informaţi, care pahar după pahar îţi expun ideile despre cinematografia noastră de-ţi vine să intri în pământ, dar nu singur, cu toate vedetele zilei de gât, vedete care apar şi nu dispar cum ar fi firesc la nişte nonvalori, rămân până ce izbutesc să distrugă idei frumoase, speranţe, până ce fixează tiparele necesare gustului nostru de plastic.
De aceea îmi vine, când plouă romantic, să plec fără umbrelă şi să strig: «Daţi-mi un turn de fildeş să sparg în cap!».
