Mă mir
Primăvara îmi aduc aminte întotdeauna cât de fericit eram înainte. Nici acum nu sunt un chinuit, dar conceptul de fericire mă preocupă de la o vârstă fragedă şi pot spune că am obţinut unele succese, cum ar fi laptele bătut, marea mea pasiune, pe care am schimbat-o (ca pe orice mare pasiune) cu cinematografia. Întâi sub forme modeste: ca să pot vedea
Alarmă în munţi am trecut singur, noaptea, pe lângă cimitir şi mai apoi mi-am folosit toate biletele de ieşire din internat numai ca să văd în fiecare duminică dimineaţă un film, mai ales pentru plăcerea de a uita dacă afară e soare sau ploaie şi pentru un timp lung cât o poveste, să chiulesc de la marşul istoriei. Şi nici nu-mi păsa ce se întâmplase în lipsa mea, deoarece încă nu credeam că lumea depinde de mine.
Nici acum nu cred, şi scriu aceste rânduri pentru că în evoluţîa firească a teatrului şi filmului au apărut curente care teoretizează formula de teatru oricum şi de către oricine, de film fără fast, de film în negrul unghiei. Un prieten al meu, bătrân strungar, avea o vorbă: «la teatru trebuie să te îmbraci frumos şi să-i iei nevestei o citronadă». Teoretic vorbind, asta ar însemna că omul are nevoie structurală de frumos în formă pură, de un spaţiu de purificare, care nu poate fi propriul cotidian, aşa cum are nevoie de idoli şi statui. lar în sensul mirărilor mele vorbind, dacă voi fi silit să joc teatru în Hala Obor într-un coupé cu Dolănescu, mai bine mă joc de-a ardelenii toată viaţa, cu riscul de deveni preşedintele comitetului de stradă.
