Îmi proclam necompetenţa, infirmitatea intelectuală: nu ştiu cum să discut despre ceea ce nu suferă discuţie. Am sentimentul aberant al nimicului devenit poncif şi decretat operă de artă. În fond, bobinele ar trebui aplaudate pentru colecţia de erori de toate felurile: de la cele de investigare până la cele de gust. Este o antologie exhaustivă a ceea ce nu trebuie să faci într-un şi dintr-un film. De la dialogul aiuritor (în care abundă mărgăritare de tipul „Morţii cu morţii, viii cu viii!” maximă atribuită înnebunitorului nea Pandele, deux ex machina, prezent în contumacie în fiece secvenţă) şi până la nesfârşita plimbare pe străzi (un fel de manie ambulatorie a celor doi eroi) — totul în această peliculă nefericită şi haotică este pe dos. Coctail de „căutări” sterile, de „experienţe” supraanulate, tributară unui modernism confundat cu modernitatea, producţia
Casa neterminată uzează de clişeele filmului „în care nu se întâmplă nimic”, „naraţiune fără epică”, „acţiune fără mişcare”: e consternant. Eroii plutesc pe străzi parcă ar înota, îşi deapănă ideile despre lume, viaţă, muncă, fericire, dragoste etc., parcă ar prefira un rozariu de baliverne, se privesc lung şi nemotivat (nemotivat artistic, fireşte!), circulă printr-un Bucureşti scufundat — mediu subacuatic din care lipsesc numai etrave naufragiate şi flora caracteristică. Nu sunt amator de personaje şi situaţii „tipice” (în sensul tocit al cuvântului), însă mă nedumereşte incapacitatea selectivă a realizatorilor. Nu ţin ca într-un film să se petreacă neapărat ceva (înţeleg ceva memorabil, senzaţional, un eveniment sau o catastrofă), nu-i cer biografii de protagonişti, aventuri psihologice, istorisirea cutărui sau cutărui lucru, dar vreau să găsesc un adevăr, o afirmaţie, un fapt — oricât de mărunte şi, eventual, generatoare de idei. Or pelicula cu pricina mă invită într-o lume inexistentă: dacă imaginată, atunci rău imaginată; dacă, totuşi, reală (chiar ca excepţie, la doi sau la douăzeci de oameni), atunci neconvingător comunicată artistic. Dacă ar purta pe generic subtitlul „parodie” („a filmului în care nu se întâmplă nimic”), zisa peliculă ar putea deveni o summa amuzantă pentru cinecluburi şi studenţii de specialitate. În acest ocean de erori există şi o eroare „pe dos”: scena în care eroina mimează îmbrăcată, un duş, într-o baie neinstalată, sub ochii în care începe să se lămureaseă interesul erotic al partenerului. Atât. Şi mai are şi norocul că e o scenă mută. De altfel, este şi singurul moment motivat cinematografic într-o încercare nemotivată de film, compusă dintr-o succesiune de nemotivări şi încheindu-se cum a debutat, fără motivare logică, aşa cum şade bine unei inutilităţi pretenţioase. Atât numai că aşa inutil cum este, produsul zădărniceşte şi compromite o idee iniţial frumoasă — a dragostei unor oameni tineri în condiţii de viaţă noi. Şi asta nu se poate ierta niciunui rebut, fie el cinematografic, sau, mai ales.
Şi ca să mă „stric” şi cu Tomozei: eticheta de „elan balcanic” mă cam deranjează pentru că o lipeşte un om de litere (cu aceeaşi pripeală cu care unii critici literari ignari au lipit-o pe fruntea iluştrilor defuncţi Matei Caragiale şi Ion Barbu). Mai ţii minte, prietene Tomozei, „vorbăreţul” film bulgar
Voci în insulă? Dar
Electra lui Kakoyannis, pe care o infamezi cu acest prilej?
Cât priveşte preferinţa manifestată la sfârşitul intervenţiei, sunt de acord cu Tomozei, cu o rezervă însă: filmele „cu lipsuri” să renunţe la exprimarea plină de „ifos”, la sintaxa cinematografică „pe radical”; mai ales că „succesele” de casă în cinemascop etc. au conştiinţa nimicniciei care le prezidează destinul şi nu pretind onoarea balanţei de precizie a analizei critice.
